Dintotdeauna mi-au plăcut poveştile. Şi pentru că de mult nu mi le mai spune altcineva, pentru că iarna asta refuză să se termine, iar zăpezile de azi chiar nu mai seamănă cu cele de ieri, am început să mi le scriu singură.

Cine ştie, poate că în jurul acestui ciot de poveste voi construi cândva o carte întreagă. Sau poate doar un castel din cărţi de joc:

E o poveste pe care nu mi-am mai spus-o de mult,

De când mă legănam sub clar de lună

Ca o copilă găsită,

Iar ochii mei încă ştiau să ia forma

Umbrei înşelătoare.

Pe atunci duducile se purtau cu zulufi

Şi cu întrebări încuietoare

În fiecare zi îmi spuneam că preţul prostiei nu e niciodată prea mare,

Că-l voi plăti întotdeauna întreg

Chiar şi atunci când sufletul se izbeşte de pietrele funerare.

Rime facile,

Vorbe căzute de mult în dizgraţia meşterilor de vorbe.

Visasem că un fel de fluture creştea din umărul meu,

Mirosea a ceai de tei sau a aşteptare

- De la el am aflat că aşteptarea miroase întotdeauna a ceai de tei –

Ochi bulbucaţi de invidie se dizolvau în umbrele noastre

Pe când ne legănam sub clar de lună

Iar el povestea:

„A fost odată o fată ca tine,

Pedantă şi zbanghie,

Umbla pe sub lună cu buzunarele pline de întrebări,

Nu-i era frică de întuneric, şi nici de umbre,

Şi nici măcar de ironiile sublunare,

Duduca se temea doar de sine,

Credea că-şi văzuse chipul hidos oglindit în fântână,

De-atunci nu mai bea apă decât cu ochii închişi

Şi prigonea oglinzile ca o amazoană,

Se îmbăia zilnic în ceai de tei

În aşteptarea cavalerului orb despre care credea

Că o va ascunde de spaimele sale,

Căci nimeni nu poate trăi fără aşteptare

De-o vreme, la fereastră îi cânta un corb,

Era falnic şi mirosea frumos din aripi

- Nu chiar a tei, dar pe-aproape –

Duducăi începuse să-i placă.

Cu ochii striviţi în perdele brocate,

Credea că iubirea e sunet prelins pe pielea muiată  în ceai de tei

Şi, mai ales, că asta durează o viaţă întreagă.

Dar corbul cânta cu fiecare zi mai departe.

Aşa începu….

Cântecul lui se auzea tot mai greu şi mai sus,

Ea alerga cu ochii închişi din creangă în creangă,

Ceaiul de tei se scurgea în baia neoglindită

Un fum ca de piatră răcită,

Un cearcăn al vremii,

Rostogolire şi chiar o lacrimă,

Duduca ieşise din sine şi galopa lunatec

Spre locul în care, cu ochi de fecioară, se oglindise odată.

- În basme, rătăcirile nu sunt întâmplătoare

Şi chiar şi frica are un rost,

Vei vedea mai departe –

Fântâna era calda şi mirosea – cum altfel? – a tei,

Nu însă acela din băile fetelor,

Ci teiul strivit planturos în palma bătrânelor doamne,

- Pluteşte drept, i-a spus

(nu, nu era cinică deloc),

În moarte şi-n dragoste se intră fecioară,

Nu ştii ce vei fi, dar afli ce-ai fost,

Căci moartea e o poveste de dragoste cu susul în jos.

O mie de ani înainte să sece, fântâna mirosea a tei,

Un corb frumos se oglindea sub clar de lună

în marginea ei.”

Fluturele crescuse atât de mult pe umărul meu,

încât umărul însuşi devenise un fluture,

bine că nu durea

- Povestea asta o ştiai dinainte

- Şi tu la fel

- E prea lung drumul pe sub lună

- Povestea? Care poveste?

Vasăzică, clipul ista exhibă un băieţache corporatist care încearcă să-şi convingă şefulachele corporatist  să-i cumpere un abonament la ofertă, cu excursie la Paris inclusă. Şefulachele – corporatist, corporatist, da’ cu apucături teribil de bugetare – i-o taie şmechereşte zicându-i cam aşa:

“D’accord, je te prends l’abonnement mais c’est moi que je pars à Paris.”

Accentul tipului e remarcabil, aşa că la prima audiţie, aproape că nimic nu te izbeşte la ureche. La a doua, crezi că n-ai înţeles tu bine.  Abia la a treia sau a patra încep să apară nişte semne de întrebare.

Hai sa zic că primul semn de întrebare e de la franceza mea.  Poate ” je te prends l’abonnement” o fi totuşi corect, chiar dacă eu sunt tentată să pun  – cam şcolăreşte, e drept – “je prends l’abonnement pour toi”, ca să elimin posibila confuzie cu “îţi iau”, adică “iau de la tine” (hi, hi, te pomeneşti c-o fi vreun joc de cuvinte, în context). Chiar aşa, mă poate lămuri vreun native speaker (sic!) cum stau de fapt lucrurile?

Pentru a doua parte, nu cred însă că mai există dubii. “C’est moi que je pars”??? Spare me, prietene corporatist! Poate vrei să zici “c’est moi qui pars”, aşa cum ar trebui s-o şi faci, la câţi bani iei din abonamentul meu de bugetar umflat care apasă greu pe lanţul trofic al corporatiştilor din telefonia mobilă – PR – publicitate şi ce mai aveţi pe-acolo de-i plătiţi 50% la negru.

Ori reuşeşti să înjghebezi corect o frază pă franţozeşte, ori – şi mai bine – agrăieşti curat pe româneşte, ori pur şi simplu get a life şi nu ne mai insulta inteligenţa noastră de popor bugetar francofon. Uite, dacă ţii mult la fraza aia franţozească, îţi sugerez eu – pro bono, cum se obişnuieşte la bugetari – o variantă inteligibilă:

“D’accord, je prends l’abonnement pour toi mais c’est moi qui pars à Paris.”

Din experienţa vieţii de bugetar şi tot pro bono – ba chiar de plăcere, parole! – îi mai fac corporatistului publicitar şi o sugestie creativă, o posibilă replică de final a negrişorului corporatist abuzat în buclă de angajatorul său (atenţie! a se difuza numai în reclamele de după miezul nopţii):

“Va te faire enculer, crapule!”

Apropo, cum s-o traduce în franceza corporatistă “bătaie pe tigăi”? Bataille sur casseroles, cumva?

1. Mă uit în stradă şi îmi amintesc credinţa veche din copilărie: cineva de sus cerne zahăr pe o prăjitură mare, mare… Mă aplec pe geam, scot limba, sunt clandestină la ospăţul ceresc. Ochi patrupezi, ghiduşi şi fascinaţi, clipesc aprobator.

Giuleştiul e o prăjitură mare, mare…

2. Azi, pe când mă retrăgeam la depou după o zi de monitorizat zăpada pe acoperiş, le-am întâlnit în colţul Căii Văcăreşti pe “fetele” ieşite la produs.  Zăpada le cădea, albă, pe umeri. Alergau pline de speranţă către un Peugeot blocat în trafic. Peugeot-ul claxona, dar fără intenţii serioase. Am înţeles că există pe lumea asta meserii şi mai ingrate decât a mea.

3.  Pe când îmi dezgheţ nasul cu o cafea aburindă, aflu că nişte măicuţe sunt “înzăpezite şi înfometate” la nu ştiu ce schit. Aşa le trebuie dacă, în loc să-şi gospodărească judicios banii primiţi de milostenie, îi trimit la Catedrala Mântuirii…

Cerul e o sită deasă, deasă…

Sau poate că tocmai despre asta e vorba, despre aşteptare. Când te decizi să mergi la un spectacol de teatru, îţi construieşti dinainte un întreg orizont de aşteptare. Te aştepţi să vezi un anume fel de spectacol, să intri într-o anume stare de spirit, să savurezi un anume fel de interpretare.

Şi, dacă se întâmplă să fii surprins, atunci se poate să îţi placă – uneori chiar să îţi producă o revelaţie – dar se poate şi să te dezamăgească, iar atunci te simţi cumva trădat, “dezvrăjit”.

Pe scurt, aseară am ieşit (temporar) din hibernare ca să mă duc la premiera – cred că era premiera – ultimului spectacol al lui Răzvan Mazilu de la Odeon, o piesă de Martin Sherman, “Când Isadora dansa”.

Trebuie să spun din capul locului că, de la Portretul lui Dorian Gray încoace, sunt o mare admiratoare  – şi o spectatoare constantă – a lui Răzvan Mazilu. I-am fost recunoscătoare că, adusă la spectacol de numele lui, am descoperit-o pe Monica Petrică în Un tango mas (magnifică, nu am reţineri în a o spune) şi chiar pe CRBL în Block Bach (cine ar fi crezut că dolofanul CRBL poate să danseze atât de bine?). Aşa că, de la Dorian Gray încoace, cum regizează Mazilu ceva nou la Odeon, cum dau ţignalul la bărbatul din dotare ca să declanşeze lupta pentru bilete. Şi de obicei nu regret. Numai că, aseară…

Nu, n-a fost chiar o “dezvrăjire”, pentru că nu am prea reuşit să mă simt vrăjită. Subiectul piesei e unul promiţător: o zi din turmentata căsnicie a Isadorei Duncan cu Serghei Esenin. Două suflete suferinde care se intersectează pentru scurtă vreme, au iluzia de-o clipă că se înţeleg dincolo de barierele limbii, colindă lumea împreună fără a-şi găsi fericirea, apoi se duc să moară separat, fiecare după destinul lui. Două genii neînţelese, dacă mi se îngăduie păcatul minor al locurilor comune. Piesa vorbeşte despre zbaterea Isadorei de a-l readuce pe Esenin la Moscova, singurul loc din lume în care putea fi el însuşi.

Textul lui Sherman nu e rău deloc. Pe mine una m-a cucerit, ce-i drept, din motive strict subiective: pentru că o pune pe suava Isadora – cel puţin aşa mi-o imaginam eu până acum – să spună “fuck” şi “shit” la momentele cele mai tragi-comice ale piesei. Cred că am mai vorbit pe undeva, pe aici (apropo de The King’s Speech) despre ce cred eu a fi virtuţile pozitive ale lui “fuck” şi “shit”, două cuvinte magice cu ajutorul cărora sufletele fragile îşi eliberează energiile creatoare bine ascunse în propria fragilitate. Atâta doar că, pentru a funcţiona, cele două cuvinte magice trebuie rostite într-un anumit fel: cu graţia şi hotărârea omului care atunci le descoperă şi, iată, îşi dă seama cât de bine e să le foloseşti. În niciun caz însă cu falsa ingenuitate a divei cabotine, aşa cum, din păcate, o face Maia Morgenstern.

Ei, şi iată că, după un lung ocol meditativ (să zic? să nu zic?) ajung şi la Maia Morgenstern. Nu ştiu ce vor spune alţii (mă grăbesc să scriu înainte de a citi orice fel de cronică, dacă se va dovedi că sunt în contra curentului, aşa să fie, nu mă interesează criticile “de specialitate”, ci feeling-ul pe care ar trebui să mi-l transmită un spectacol de teatru), dar pentru mine, Maia Morgenstern în rolul Isadorei Duncan a fost o mare dezamăgire. Nu daţi cu pietre, nu mă veţi face să mă răzgândesc, asta n-a reuşit nici măcar o dispută conjugală. Pur şi simplu, aşa am simţit eu: că aceea nu era Isadora, că Isadora nu putea şi nu şi-ar fi dorit să fie aşa, că o dansatoare de geniu, obsedată de armonia dintre corpul uman şi muzica naturii nu poate, nici măcar la bătrâneţe sau disperare, să scoată acele sunete feroce, disonante, de animal înjunghiat care agonizează spasmodic (vezi scena cu “Cântecul căţelei”). Şi cred în continuare că acea scenă, cea mai dramatică din tot spectacolul, merita jucată, pur şi simplu, cu subtilitate şi discreţie, fără alte farafastâcuri cabotine. Aşa cum cred că era absolut inutil ca Isadora să-şi pleznească vulgar bucile ca să ne explice că se simte grasă. Iar atunci când Isadora îşi consiliază discipolii să îşi împreuneze mâinile la piept pentru a-şi asculta sufletul, parcă ţi-ai dori să o facă în şoaptă, iar nu răstit.

La (aproape) antipodul Maiei Morgenstern a fost tânărul ei partener din rolul lui Esenin, Mihai Smarandache. Deşi are o partitură ingrată – toate replicile lui sunt în limba rusă, ba, în plus, în “economia” textului şi, poate, şi a regiei, din melancolicul Esenin nu a mai rămas altceva decât o brută alcoolizată, obsedată sexual – Mihai Smarandache o duce până la capăt cu toată măiestria. Fără disonanţe, fără cabotinisme de prisos, elegant în ciuda rolului şi foarte natural în postura de “bun sălbatic” însingurat printre occidentalii fiţoşi. Nu poţi decât să-ţi scoţi pălăria în faţa prestaţiei lui, deşi, ca iubitor de Esenin, tot îţi vine să îi arzi vreo doi dupaci morgensternieni autorului pentru ce a făcut din personaj.

Deşi nu se numără neapărat printre actriţele mele favorite, aseară am admirat-o pe Rodica Mandache în rolul Mary Desti, prietena Isadorei şi capul limpede al amorului Isadora- Esenin.  Simplitatea, naturaleţea, vivacitatea bine temperată cu care trece de la un registru la altul, de la burgheza mărginită la femeia pentru care prietenia şi simţul frumosului sunt mai importante decât prejudecăţile ei mărunte – iată câteva lecţii de actorie pe care i le-ar putea da şi Maiei Morgenstern. Cum să fii diafană într-un rol de găină bătrână e probabil unul dintre cele mai mari secrete al artei teatrale, unul pe care Rodica Mandache l-a revelat aseară în faţa unei săli pline, fără să pară măcar că se osteneşte prea mult. Eu am rămas fermecată de fineţea aceasta, fără exagerare.

Actriţa mea favorită a fost însă interpreta secretarei Miss Belzer, Oana Ştefănescu. O doamnă între două vârste, “rusoaică albă”  exilată, timidă şi încorsetată în convenţiile sociale, dar pe care arta adevărată o face să plângă. Personajul e jucat perfect şi cu un simţ remarcabil al nuanţelor. Să ştii să îţi ghidezi spectatorul de la o stare de spirit la alta, fără stridenţe şi fără să îi răneşti inutil urechea internă – ăsta cred că e cel de-al doilea mare secret al artei teatrale.

Monica Petrică, cu o partitură substanţial redusă de această dată, a reuşit abia la dansul final să se apropie de nivelul prestaţiei care m-a făcut să o admir în Un tango mas. Poate că acela a fost felul ei de a arăta că urletele rostogolite profund, din gâtlej, de “cealaltă Isadoră” disturbă serios “spiritul Isadorei”. Ca şi pe al tuturor celorlalţi, de altfel.

Şi o vorbă despre regie. În ciuda iritării provocată de expunerea directă la zgomotoasa Isadora, Răzvan Mazilu nu m-a dezamăgit, la drept vorbind, nici de data aceasta. Modul în care punctează momentele dramatice folosind dansul, micile sugestii muzicale introduse la timpul potrivit (mai puţin opţiunea kitschoasă pentru faimoasele acorduri din Simfonia a cincea a lui Beethoven), scena bătăii cu frişcă şi mai ales scena finală a piesei, când Isadora e strivită sugestiv de masivul Esenin care îi şopteşte dostoievskian “Prosti menia”, m-au făcut să nu regret prea tare, la urma urmei, că mi-am părăsit bîrlogul la vreme de iarnă.  Cel mai probabil voi rămâne o spectatoare fidelă a lui Răzvan Mazilu, deşi nu cred că are vreo şansă să o convingă pe Maia Morgenstern să nu mai ţipe. Măcar atât, dacă să se pleznească peste părţile moi nu se poate abţine.

În drum spre casă, patinând încrâncenaţi în căutarea unui taxi, m-am disputat acerb cu jumătatea mea masculină, care suţine până în ziua de azi că lui personal, Maia Morgenstern i-a plăcut chiar foarte mult. Mă rog, chestie de ureche internă. În cele din urmă, ne-am împăcat lăcrămos, parţial de ger, parţial de bucurie pentru că găsisem, în sfârşit, un taxi, dar mai ales pentru că am văzut luna şi ne-am amintit amândoi de căţeaua lui Esenin.

The WordPress.com stats helper monkeys prepared a 2011 annual report for this blog.

Here’s an excerpt:

The concert hall at the Sydney Opera House holds 2,700 people. This blog was viewed about 14,000 times in 2011. If it were a concert at Sydney Opera House, it would take about 5 sold-out performances for that many people to see it.

Click here to see the complete report.

Probabil zâmbeam şi eu, inconştient,  dintre sacoşe. Sincer, nu-mi amintesc. Îmi amintesc doar mâna seniorială cu care mi-a întins căpăţâna de usturoi şi zâmbetul pe care l-am păstrat după, toată seara, în timp ce concoctam primul  tort Joffre din cariera mea de cofetăreasă amatoare. Pe care, incredibil, nu l-am ratat!  Undeva, în colţul de minte in care încă  mai doarme copilăria mea, păstrez convingerea că această mică reuşită i-o datorez bătrânului. Probabil că usturoiul lui a fost chiar cel mai bun cadou pe care îl puteam primi la sfârşitul acestui “annus horibilis” 2011. Exact ce trebuia ca să se spargă ghinionul şi să gonească spiritele rele din preajma oamenilor buni.

Tortul Joffre îşi răcoreşte tracul în frigider, în aşteptarea prietenilor care îl vor testa la noapte. Bărbatul din dotare şi-a dat întreaga măsură a simţului său artistic, decorându-l ca pe un veritabil mareşal. Sunt tare mândră de tortul şi de bărbatul meu.  Pe Calea Giuleşti, tradiţionala capră e fugărită tradiţional cu pocnitori. Trăim în cea mai bună dintre lumile posibile.

Vă doresc tuturor un 2012 senin, cu bucurii simple, dar esenţiale, cu cât mai multe căutări reuşite, cât mai puţine false certitudini şi cel puţin o tonă de simţ al umorului. Probabil veţi avea nevoie. La mulţi ani!

P.S.: Nu degeaba am invocat magia usturoiului şi pe Cioran. Aflu că revelionul lui Dinescu se va ţine la un restaurant numit  “Lacrimi şi sfinţi”! Genial nume pentru un restaurant, orice s-ar spune. Iaca şi prima dorinţă pentru 2012: să trec pe la “Lacrimi şi sfinţi” ca să-mi tratez scepticismul cu varză murată

Biografia scriitorului Ion D. Sîrbu ar merita şi ea studiată la şcoală, cel puţin la fel de mult pe cât ar merita opera lui. Asta pentru că lecţia de viaţă pe care Sîrbu o dă, discret şi tenace, celor de azi – aşa cum le-o dăduse, neştiut şi tenace, contemporanilor lui – pare a fi mereu actuală, tot mai necesară, ba chiar capitală pentru supravieţuirea în eternul Isarlîk al cotidianului românesc.

Cele două monografii despre care încerc să vorbesc aici – cea a lui Daniel Cristea-Enache, publicată în 2006 şi aceea foarte recent apărută a Clarei Mareş – completează în mod fericit portretul unui personaj singular al culturii româneşti. Cristea-Enache scrie cu dragoste, iar la sfârşitul lecturii eşti şi tu, cititorul, aproape îndrăgostit nu doar de personaj, ci şi de exegetul lui. Clara Mareş scrie cu acea empatie reţinută, singura permisă istoricului; probabil că, tocmai datorită acestui stil reţinut, traversezi prin lectură încercând, cu fiecare pagină parcursă, sentimentul tot mai viu al unei experienţe iniţiatice.

În orice caz, atunci când scrie despre Ion D. Sîrbu, personalitatea autorului  e cumva predestinată să rămână în umbra personajului evocat. Un personaj care, ne-o spune Daniel Cristea-Enache, i-a servit drept model (nemărturisit) lui Marin Preda pentru al său Victor Petrini din “Cel mai iubit dintre pământeni”. Şi asta pentru că – o spune Clara Mareş – personajul a fost, pe rând, cel mai tânăr conferenţiar universitar din România şi, după detenţie, cel mai bătrân miner din România. Dacă ţinem morţiş să credem că în România a existat o rezistenţă prin cultură, atunci ar trebui să admitem că Ion D. Sîrbu a fost aproape singurul ei reprezentant. Alături de Sîrbu ar mai fi Nicolae Steinhardt, celălalt fost deţinut politic care a refuzat până la capăt- pe căi doar aparent diferite de a lui Sîrbu -  faimosul “pact cu diavolul”. În rest, e greu să îţi mai aminteşti alte nume. Dacă însă, pentru Steinhardt, reparaţia morală a venit târziu, dar totuşi a venit, pentru Sîrbu, ea este încă subţire şi inconsistentă. Dovada: încă se mai vorbeşte despre monografiile care îl au ca personaj mai mult decât despre opera sa propriu-zisă. Constatarea aceasta nici măcar nu înseamnă – n-ar avea dreptul să fie – o judecată morală îndreptată împotriva altora. Pe omul care a traversat infernul şi a decis că vrea să iasă la lumină, cu orice preţ, nu au dreptul să îl judece decât divinitatea în care crede şi oamenii ca el care au ales altă cale. Constatarea mea e, pur şi simplu, o constatare.

Probabil că, “atlet al mizeriei”, cum îl numea magistrul său, Lucian Blaga, dar şi atlet al umorului dulce-amar, Sîrbu s-ar fi consolat filosofic şi cu acest ultim război pierdut post-mortem. Cei care au însă cel mai mult de pierdut din întâlnirea ratată cu opera lui sunt oamenii de azi. Atunci când îţi cauţi memoria şi nu găseşti decât o magmă fierbinte şi informă, atunci când în jurul tău se caută repere, iar tu te minunezi de ce se găseşte, viaţa unui marginal asumat, aşa cum a fost Ion D. Sîrbu, ar putea fi un factor de coagulare. Modelul are avantajul de a fi îmbibat de umanitate. Are şi naivităţi, şi speranţă (aceasta, în mod miraculos, pare să nu moară niciodată), şi aşteptări, şi frustrări, şi neîmpliniri. E o luptă continuă pentru “dreptul la normalitate”. Are însă, la orizontul tuturor războaielor pe care le pierde, rând pe rând, o ultimă redută, singura apărată cu înfrigurare, din convingerea că, o dată pierdută, nu mai rămâne nimic de sperat: propria conştiinţă.

Aceasta este principala lecţie pe care, fără emfază, Ion D. Sîrbu, atât de îndrăgostit de imposibila sa carieră de profesor, o dă ipoteticilor elevi postumi: cum să nu pierzi ordinea valorilor, cum să nu te laşi amăgit de conspiraţia minţilor încâlcite (sau de-a dreptul bolnave) care se străduiesc să te facă să crezi că albul e negru şi negrul e alb, cum să-ţi salvezi reperele într-o lume care îşi face un ideal din a-ţi distruge reperele, cum să nu cedezi în faţa propriei vanităţi, cum să transformi marginalitatea în victorie asupra aberaţiei înconjurătoare.

Un fragment din cartea Clarei Mareş mi se pare că redă în mod revelator nucleul personalităţii lui Ion D. Sîrbu. E vorba despre declaraţia – obligatorie în context – pe care o dă la Securitate în februarie 1982, la întoarcerea din prima şi singura călătorie în Occident care i-a fost îngăduită. O călătorie din care se întoarce cu conştiinţa că “în Occident, nu-i nimic mai plictisitor decât să spui că ai făcut puşcărie”. Călătoria din 1982 l-a readus în proximitatea unui prieten de tinereţe, Ion Negoiţescu, suflet îndelung chinuit de Securitate, chiar şi după plecarea lui din România. Iată ce puteau afla securiştii români de la Ion D. Sîrbu despre activitatea “subversivă” a lui Negoiţescu:

“Negoiţescu este cel mai apolitic om pe care l-am cunoscut. Nu a citit în viaţa lui un ziar politic, nu a ascultat radio. E prieten cu toată lumea [...] Nu mi-a făcut nicio confesiune în legătură cu cazul Goma: culmea, nu am găsit la el nicio carte a acestuia (aş fi vrut să citesc măcar una). Nu are, după câte am observat eu, niciun fel de legături erotice (andropauza!), ţine, în felul său, mult la actuala soţie. Are totuşi un viciu (pe care a reuşit să mi-l transmită): ascultă zilnic trei-patru ore muzică simfonică germană. El poate citi ascultând, eu nu pot.” (p. 365-366)

O mostră de rezistenţă neostentativă la invitaţia – mai voalată sau mai ameninţătoare – de a plonja în abisul mizeriei morale. Şi dovada că poţi ieşi, în fond, învingător din războaiele pe care, aparent, le pierzi. Lecţia lui Ion D. Sîrbu pentru cei de azi cred că tocmai în asta constă, în revelaţia că poţi câştiga “războaie pierdute” tot aşa de bine cum poţi pierde magistral războaiele pe care eşti convins că le-ai câştigat. Poate că, în tulburele an care vine, vom găsi ceva timp ca să medităm şi la acest presupus paradox.

Acuma, cine merge cât de cât cu taxiul prin Bucureşti, ştie ce specie savuroasă şi plină de surprize este taximetristul bucureştean. Dacă Caragiale ar fi mers cu taxiul, putem presupune că Mitică al dumisale ar fi fost un personaj şi mai interesant. Aşa că m-am decis instant să nu ratez ocazia unui studiu de piaţă. L-am întrebat pe om – fan al TVR Cultural, a se reţine! – cum i se pare lui emisiunea. Şi iaca ce mi-a răspuns:

“Domnişoară [taximetrist, ce să-i faci! - n.n.], istoria o scriu învingătorii. Comunismul a fost învins, aşa că, la dumneavoastră în emisiune, oamenii se simt datori să mai spună câte ceva de rău despre el, chiar dacă nu sunt chiar convinşi că aşa a fost. Ei cred că asta dă bine, da’ să ştiţi că nu prea mai dă.”

Sfinte Dumnezeule, sfinte tare! Mi-au ţiuit urechile. Va să zică, mi-am şoptit în barbă, asta s-a ales din toate memory projects gândite şi puse în practică de o cohortă de oameni deştepţi?! La orizont se prefigura o dilemă profesională şi, pentru o fracţiune de secundă, am început să-i înţeleg pe acei jurnalişti care se gândesc mai mult la rating decât la “educaţia maselor”. La urma urmei, să îţi închipui că “masele” au nevoie de educaţia ta, e o formă de aroganţă teribil de antipatică.

Din fericire pentru mine, mi-am revenit repede în simţiri şi mi-am amintit că nu sunt – slavă cerului! – jurnalist, ci istoric. Şi că am studiat chiar mecanismele propagandei. Şi că am constatat deja, pe căi empirice, că excesul de propagandă unilaterală – adică fixată pe o singură idee şi pe un singur mod de abordare – duce la efecte contrare celor scontate. Nu era grav deci, eram pe un tărâm familiar.  La urma urmei, şi eu am mai scris, alături de alţii, că din comunism nu putem coagula o singură memorie, ci memorii diferite, pe care însă le poţi interpreta complementar. Şi că misiunea pe care ar trebui să şi-o dea un istoric isteţ al comunismului e mai degrabă aceea de a integra toate aceste memorii în locul privilegierii unei singure categorii de voci. În fond, cea mai rea moştenire a comunismului e tocmai atmosfera asta atomizată şi reciproc ostilă între diferitele categorii de cetăţeni români, în special dintre categoriile celor care se simt “învinşi” şi celor pe care primii îi consideră “învingători”. Mă aflam, deci, pe terenul solid al unei descoperiri pe care istoricii – inclusiv cei români – au făcut-o deja de mult. Atâta doar că se lucrează încă prea puţin la o soluţie.

Mă gândisem iniţial că nu-i voi relata lui Bogdan acest dialog, ca să nu-l întristez. Dar, la a doua reflecţie, m-am răzgândit. Mi-am adus aminte de o discuţie a noastră despre nevoia de integrare a memoriilor comunismului şi despre eventualele strategii integratoare. Discuţie “grea”, între oameni plicticoşi care, când se întâlnesc la o bere, nu obşnuiesc să spună bancuri. Dar care are o legătură directă cu vox populi, dovadă că şi istoricul comunismului – oricât de plicticos ar fi el ca individ – nu scapă de spiritul vremii. Ceea ce, în context, e mai degrabă de bine.

Nu, nu cred că am putea, nici dacă ne străduim, să practicăm istoria manelistică a comunismului românesc, nici măcar din considerente de rating. E o “neputinţă” intelectuală pe care mi-o asum şi pe care sunt convinsă că şi-o asumă şi el fără rezerve. Putem însă să încercăm împreună un efort de reconciliere a memoriilor divergente, puse în mişcare de postcomunismul apocaliptic pe care îl trăim. E o ambiţie cam greu de realizat, dar cred că, dacă reuşim, vom avea de ce să ne bucurăm. Sigur, într-o privinţă avea dreptate taximetristul: istoria o scriu învingătorii. Numai că, luată în ansamblu, remarca lui e o probă că, în sfârşit, în societatea românească a apărut un nucleu care refuză să se imagineze pe sine ca turma din spatele “învingătorilor” sau “învinşilor”. Şi care refuză, în egală măsură, judecăţile tranşante servite pe tava frumos garnisită a corectitudinii politice, preferând nuanţele şi explicaţiile care facilitează înţelegerea nuanţelor.

Eu văd asta ca pe o şansă. Sper să nu fie doar o pasă de optimism tembel din partea mea

Aşadar, cum arată portretul-robot al românului (potenţial) consumator de cultură? Păi, în primul rând – ceea ce se putea anticipa, nu-i aşa? – criza din ultimii doi ani l-a cam claustrat pe acest român în casă. Nu prea îşi mai permite să iasă, nici măcar la mall. O fi de bine, o fi de rău? Nu-ş’ ce să zic, da’ nu mă pot opri să bănuiesc că e mai degrabă de rău, dacă până şi seriosul barometru cultural a simţit nevoia să-şi întrebe eşantionul cât de des se duce la mall. De unde s-ar putea deduce ca dusul la mall e o mare faptă de cultură. Deh!

Astfel claustrat în casă, s-ar putea spune că românul nostru ideal are tot timpul să citească. Nu chiar, vreo 43% dintre cei întrebaţi nu citesc chiar deloc, iar dintre cei care citesc, mai mult de jumătate o fac doar sporadic. Când o fac, citesc mai ales “ficţiune”, ceea ce, de la Cărtărescu la Sandra Brown, poate să însemne absolut orice.  În orice caz, Dumas şi Jules Verne încă nu şi-au găsit un rival.

Bietul Cărtărescu tre’ să fie foarte morcovit că nu doar Sandra Brown, dar chiar şi Mihail Drumeş îl cam caftesc la puncte. Da’ şi el îi cafteşte de departe pe toţi ceilalţi optzecişti, care nici măcar nu sunt menţionaţi pe undeva, aşa că se poate considera consolat.

La rândul lui, amicul vânzător de iluzii livreşti tre’ să fie şi mai morcovit de constatarea că, în ultimul an, numărul cumpărătorilor de carte s-a redus cu vreo 13% faţă de anii trecuţi. Mai bine ar lua aminte cum se poartă cu mine, de exemplu, căci din barometru reiese că fac parte din acea categorie de public care citeşte cel mai mult, adică femeile. Tot femeile, săracele!, între două crătiţi, două schimbaturi de scutece, două dusuri la piaţă, două raite în parc cu plodul şi o raită pe telenovele…  Şi, dacă amicul vrea să iasă la pensie din branşă, mai bine s-ar pune pe citit poveşti seara copilului din dotare căci, se pare, dacă mumă-ta (ori tată-tu) ţi-au citit poveşi de mic, ai mai multe şanse să devii cititor la rându-ţi.

Se pare că nici sensibilitatea estetică nu mai evoluează prea mult de la vârsta poveştilor. Ascultaţi, spre exemplu, cum sună primele trei condiţii ale unei cărţi de succes: “sa ma tina cu sufletul la gura pana la sfarsit” (39%); “sa prezinte realitatea asa cum este ea” (34,2%, cu amendamentul că naiba ştie cum o fi realitatea, prezintă şi autorul ce crede el că vede, iar cititorul caută ce crede el că vede; pas’ de te mai înţelege) şi, în fine, “sa imi transmita invataturi bune de urmat” (31,7%). Aviz pentru amicul eseist Alex Matei: frateee, schimbă repede stilu’ ermetic-elitist şi nu mai cita atâtea nume străine, că o pui!

Bon, şi dacă nu citeşte, ce face românul-consumator de cultură la el acasă? Păi, vreo 80% din timp cască gura la televizor, mai butonează calculatorul pe internet, ascultă muzică (de preferinţă populară sau manele). La operă, vreo 75% dintre întrebaţi n-au călcat în viaţa lor, aşa că nici la tv nu prizează genul. Da’ tot probabil, aici tre’ să funcţioneze “complexul eminescian”: nu frecventează că n-are cu ce să se îmbrace. La expoziţii şi muzee funcţionează, pesemne, alte complexe: frecventarea e la fel de lamentabilă (72% nici n-au călcat în ultimul an), deşi – s-o spunem drept – multe muzee şi expoziţii au intrare liberă la diferite ocazii, mulţi curatori fac eforturi să organizeze expoziţii interesante, aşa că ar fi şi de văzut, şi nici buzunarele nu ţi-ar rămâne prea găurite.

Înainte de culcare, românul-consumator de cultură se mai uită la câte o comedie, la câte un film de aventuri sau romantic (sanchi, cică doar 0,10% se uită la filme porno; i-am crezut!) şi… noapte buna!

Restul e doar “non-participare la activităţile culturale de tip elitist” (adică teatru, muzeu, operă, ca să nu vă imaginaţi altceva).

Aşa-i că suntem mişto?

Parcă niciodată intelectualul român – pentru că, prin forţa lucrurilor, la el am putut constata neplăcutul fenomen – n-a fost mai “îmbisericit” de-atât. “Îmbisericit”, adică grupat în bisericuţe, care îşi venerează fiecare predicatorul său şi sunt, fiecare dintre ele, întotdeauna gata să arunce cu pietre în “enoriaşii” celorlalte. Convingerea că “ai noştri” sunt singurii valabili, în vreme ce “ăilalţi” sunt pur şi simplu nişte neaveniţi n-a mai luat de mult forme atât de caragialeşti. De fapt, cred că greşesc, cel puţin parţial, invocându-l pe Caragiale aici. Pe vremea lui, “confraţii” se bălăcăreau prin gazete adverse, dar mai apoi ieşeau braţ la braţ la berărie, unde continuau să se înjure duios, privindu-se în ochi. Era un dialog totuşi, chiar dacă moraliştii îmbisericiţi ai zilelor noastre ar putea ridica obiecţii asupra laturii lui morale.

În schimb, moraliştii zilelor noastre au pierdut de mult simţul “castei”, fie ea şi de berărie, rămânând prizonierii exclusivi ai simţului “gaştei” (tot vorba lui Caragiale). Dialogul lor se rezumă la monologuri paralele, ale căror forme de “izolaţionism” sunt tot mai absurde. Citeam ieri, într-o revistă “de stânga”, confesiunea exasperată a unui gazetar cultural care se plângea că nu-şi mai poate critica preopinenţii “de dreapta” nici măcar în gazetele “de stânga”, deoarece simpla menţiune a numelor lor e considerată publicitate. Pesemne că asemenea scene au loc şi “la dreapta”, dar acolo nu şi-au găsit încă un povestaş. Ce înseamnă cu adevărat stânga şi dreapta în această cacofonie a orgoliilor, nici nu cred că mai merită discutat, de aceea mă mulţumesc la a-mi exprima opinia prin ghilimele.

Gazetarul “de stânga” povestea lucruri de care, fără să vrea şi fără să înţeleagă de ce, se lovesc zilnic puţinii naivi – ne- îmbisericiţi sau îmbisericiţi din mimetism/eroare/naivitate etc. – care încă mai aspiră să aşeze la aceeaşi masă convorbitori din tabere diferite, de amorul polemicii cordiale. Aceştia constată rapid că ideea de cordialitate nu doar că a murit, dar s-a şters chiar şi din memoria preopinenţilor, în vreme ce ideea de polemică mai supravieţuieşte doar la adăpostul convingerii că nu vei da niciodată ochii cu adversarul tău, rămânând să vă daţi în cap, comod şi neangajant, de la distanţă. Nu de alta, dar nici argumentele raţionale nu mai au valoare de piaţă. Se poartă “las’ că ştim noi”, instinctualul, visceralul şi exhibarea frustrărilor egolatre.

Sigur, poate fi doar o modă, pe care o putem spera trecătoare ca toate modele. Dar s-ar putea ca, după ce a trecut – dacă va mai trece vreodată – să constatăm că s-a mai pierdut, o dată în plus, un tren. Din autarhia ideilor nu-mi amintesc să fi ieşit vreodată ceva bun. În toate “bisericuţele”, la “stânga ” ca şi la “dreapta”, se admite  că spiritul public trece, în graţioasa Românie a secolului XXI, printr-o oarece criză. Niciunui “îmbisericit” nu-i trece însă prin cap că, refuzând să îşi privească în ochi preopinenţii – şi eventual să admită, pe ici-pe colo, că şi ei ar putea avea uneori dreptate – are o contribuţie la criza pe care însuşi o clamează. Nimănui nu pare să-i treacă prin cap că ideile se hrănesc cu idei (ale altora!), deşi asta ar fi trebuit să fie de mult un truism. Orice critică e privită de “andrisant” ca o crimă de lesmajestate. Orice încercare de a aduce la aceeaşi masă oameni cu opinii diferite e taxată de toate “bisericuţele” în funcţiune ca o dovadă inconturnabilă – şi condamnabilă – de “oportunism”. Nimeni nu pare să înţeleagă că, în fond şi la urma urmei, stenahoria perpetuă dăunează grav sănătăţii mintale a celui care a contractat-o şi…atât.

Sau poate că mai există oameni care o înţeleg. Poate că, în sinea lor, aceştia simt exact ceea ce simt şi eu : niţică exasperare, puţintică nostalgie după vremea – altminteri criticabilă, primesc! – a pupatului în Piaţa Independenţii, eventual o vagă dorinţă de evazionism în Congo (sau, dacă nu mai e la modă Congo, atunci poate în Cuba?). Şi, iarăşi poate, oamenii care înţeleg tac ca lebedele de pe Lacul Cişmigiu, de teamă să nu fie taxaţi ca “oportunişti” sau, Doamne feri!, ca “trădători”. Dacă aşa stau lucrurile, nu-mi rămâne decât să sper că, din această dilemă, se mai poate ieşi şi altfel decât printr-un “mioritic” barbecue de lebădă în Cişmigiu.