Istoria roboţilor scrisă de un robot

Posted: August 10, 2010 in In contra locurilor comune
Etichete:, , ,

Apostol Stan, Istorie şi politică în România comunistă, Editura curtea Veche, Bucureşti, 2010, 422 pp.

Istoricii români contemporani cu comunismul s-au dovedit, până acum, destul de reticenţi în a-şi publica memoriile. Îmi vin în minte doar două cazuri: Marian Ştefan şi Florin Constantiniu, ambii causeuri cu vocaţie pentru bârfă şi detaliu picant, dotaţi cu un oarecare talent literar (mai ales ultimul), dar mult prea „pudici” în ceea ce priveşte asumarea propriilor posturi biografice.

Apostol Stan nu se înscrie, din fericire, în această filiaţie de alterare a pactului autobiografic. El nu posedă nicio fărâmă de talent literar, dar reuşeşte să compenseze cu o onestitate pe alocuri de-a dreptul şocantă, care face greu de suportat lumina crudă îndreptată asupra unei epoci istorice dominată de frică, laşitate, mizerie morală şi materială, răsturnarea dramatică a valorilor culturale, conformism şi sfertodocţie atotstăpânitoare. Efectul este cu atât mai puternic asupra cititorului, cu cât autorul rămâne captiv până la capăt în structurile mentale în care a fost obligat să se formeze. El practică, pe tot parcursul cărţii,  un limbaj de lemn a cărui desuetudine nu este lipsită de efecte comice: spre exemplu, atunci când vorbeşte despre eliminarea brutală din viaţa publică a elitelor interbelice denumind-o – fără intenţia de a parafraza ironic, căci umorul nu este nici el un punct tare al cărţii – „lichidarea rămăşiţelor burghezo-moşiereşti”.

Din cauza acestor neajunsuri stilistice, mărturisesc că lectura cărţii m-a cam plictisit până la un punct. Mai precis, până la pagina 228, unde următorul pasaj mi-a transmis şocul unui duş rece: „…În 1965 deveneam chiriaş într-un apartament cu două camere şi încălzire centrală în cartierul nou de blocuri din Balta Albă (Titan). În 1967, după mulţi ani de economii depuse la CEC ne cumpăram un FIAT 850, aşa-numita maşină a săracului, în capitalism. Întregii familii ne-a adus mari satisfacţii, inclusiv o călătorie turistică în Ungaria şi Cehoslovacia. Mai adaug că soţia mea, după ani de navetă, primea, în fine, o catedră de profesoară de istorie la una din şcolile nou construite în Bucureşti. Trăiam momente de mari împliniri.” (sublinierea îmi aparţine) Acest pasaj, aparent anodin în raport cu subiectul „tare” al cărţii, face, cred eu, cam cât zece „Istorii sincere” şi trei-patru Rapoarte Tismăneanu la un loc. Pentru că acest pasaj, pe care, în zilele noastre de criză economică, decădere morală şi ce mai doriţi dumneavoastră, orice licean s-ar simţi dator să îl repudieze cu dispreţ, reprezintă, în fapt, miezul pulsatoriu al omului comunist. Expus direct şi cu simplitate, fără ca interpretarea printr-o grilă de valori ulterioară să-i deformeze semnificaţia, acesta era, în fapt, idealul maxim al fericirii personale în comunism. Până la atingerea lui, întreaga societate românească a trebuit să străbată deşertul de privaţiuni şi de frică al stalinismului; dincolo de el, se deschidea abisul compromisurilor de tot felul şi, mai ales, al compromisului ultim, acela cu Securitatea. Iar din această ecuaţie a fericirii minabile, omul comunist a plonjat direct în schizoidia naţionalist-autarhică a anilor ’80. Acest pasaj din cartea lui Apostol Stan, în formularea exactă a autorului, conţine esenţa tare a memoriei comunismului în „massele” nostalgice şi, în acelaşi timp, antidotul la nostalgie care le-ar putea fi injectat discret, eventual prin şcoală, junilor rebeli purtători de tricouri roşii cu Che.

De regulă, ceea ce dă savoare unei cărţi de memorii sunt talentul portretistic, inteligenţa analitică şi, nu în ultimul rând, inteligenţa emoţională a autorului. Apostol Stan nu excelează prin niciuna dintre aceste calităţi. El are însă o capacitate cu totul unică de a se obiectiva refuzând automistificarea. Prizonier al unei epoci istorice pe care o poate înţelege parţial ( a se vedea, pentru justificarea acestui „parţial”, consideraţiile mai degrabă naive, înţesate de locuri comune, asupra evoluţiilor politice generale ale comunismului românesc), dar nu o poate schimba deloc, Apostol Stan îşi asumă cu naturaleţe propriile limite şi nu încearcă nicio clipă să evadeze dincolo de ele prin negarea de sine. Altfel spus, omul nu „se dă mare”. Nu îşi atribuie fapte de arme imaginate post festum, nu se prezintă pe sine ca disident ori ca „rezistent prin cultură”, nu înfrumuseţează realitatea în beneficiul prietenilor şi nu o urâţeşte pentru a-şi lovi inamicii. De altfel – exceptându-l poate pe „Florin Constantiniu (Chris)”, omul despre ale cărui delaţiuni crede ca au fost la un pas să distrugă institutul unde, alături de alţii, a muncit el însuşi o viaţă – Apostol Stan nici nu prea pare a avea inamici. El prinde personajele într-un insectar de portrete mai degrabă neutre, asemeni entomologului care, obsedat de necesitatea culegerii „documentaţiei”, nu îşi îngăduie luxul taxonomiei sau îl consideră, pur  şi simplu, neesenţial. Însă ceea ce sfârşeşte prin a etala – cu sau fără intenţie – sub ochii cititorului este tabloul unei comunităţi profesionale traumatizată iremediabil, cu reflexe automatizate prin efectele îndelungi ale spălării creierelor cu săpunul acid al ideologiei dominante, ale cenzurii şi autocenzurii culturale, practicate, după caz, cu fervoare mistică sau cu scârbă, dar permanent asociate cu reflexul natural al nevoii de supravieţuire. Autorul istoriseşte cu candoare povestea unui tip de societate autistă, populată de o specie bizară de roboţi intelectuali, torturaţi de constrângerea unui soft alterat, dar care nu încetează să aspire, fiecare în felul său, către amintirea vagă a unei umanităţi ce le rămâne inaccesibilă. Isaac Asimov l-ar fi invidiat, fără îndoială, pe Apostol Stan pentru această realizare.

Intrată în „istoriografie” la începutul anilor ’90, prin poarta deja prea larg deschisă a Facultăţii de Istorie din Bucureşti, am putut contempla eu însămi rămăşiţele acestei lumi de roboţi, văduvită de prezenţa tutelară a spiritului malefic care îi programase, dar aflată în căutare de noi tutele intelectuale. Căci roboţii nu pot trăi liber; ei au nevoie de un maestru – sau, în lipsa acestuia, măcar de un ucenic – vrăjitor, care să le reprogrameze periodic soft-ul, păstrând intactă speranţa atingerii umanităţii, cândva, în viitorul îndepărtat. Mărturisesc că nu i-am înţeles prea mult, nici atunci şi nici mai târziu. Abia după multă vreme şi multe „dezvăluiri” din biografia lor, mi-am dat seama că aveam de-a face cu o lume măcinată de complexe: al ignoranţei, al laşităţii, al marginalităţii etc. Pe care, neputându-le depăşi decât foarte parţial şi după multă vreme, le-au inoculat, ani la rând şi generaţie după generaţie, propriilor studenţi transformaţi în clone.

Ei bine, pentru aceşti roboţi câţi mai sunt în viaţă, pentru clonele lor câte n-au apucat încă să intre în politică, dar şi pentru aceia care, mai nou născuţi sau emigraţi prea devreme, n-au avut ocazia să înţeleagă fenomenul, ci doar să se confrunte cu efectele lui aparent inexplicabile, cartea lui Apostol Stan poate fi o cheie de înţelegere. Le-o recomand tuturor, dar mai ales acelor intelectuali ce par infestaţi de tineri cu morbul „östalgiei”.

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s