Memorie, istorie şi politică. Lecturi ale Raportului Tismaneanu

Posted: August 12, 2010 in In contra locurilor comune

 Scopul acestui studiu este acela de a analiza contextul, actorii, ecourile şi eventualele efecte ale Comisiei şi Raportului Tismăneanu, în încercarea de a răspunde unei întrebări care i-a fost adresată în urmă cu 3 ani, prin vocea unui istoric: „Cum poate fi transformat Raportul în memorie colectivă?”[1]  Acest tip de problematizare situează discuţia în jurul Raportului în sfera acelui travail de mémoire[2] indispensabil pentru transformarea unui document asumat politic într-un prim pas către reconcilierea națională. Termenul de reconciliere – folosit chiar de către coordonatorul Raportului pentru a explica una dintre intențiile majore ale redactării sale[3]– ar putea părea excesiv de ambițios în contextul politic al României de azi. Sau chiar lipsit de consistenţă, din punctul de vedere al celor care încă evită să privească societatea românească ca pe o societate traumatizată de experienţa regimului comunist sau care încă mai cred în virtuțile amneziei colective. Și totuşi, voi prefera să-l utilizez în cele ce urmează, pentru că substanţa lui serveşte intenției demersului meu: aceea de a chestiona, pornind de dezbaterea în jurul unui document oficial de condamnare a comunismului, posibilitatea reconstruirii încrederii între diferitele segmente ale societății româneşti, respectiv a refacerii pactului social între elite şi corpul social.

Contextele discursului anticomunist în România post -1989

Constituirea Comisiei pentru Analiza Dictaturii Comuniste din România (CPADCR), în aprilie 2006 şi Raportul acesteia din decembrie 2006 reprezintă cel mai recent act al dezbaterii în jurul necesităţii decomunizării României. Momentele fondatoare ale polemicii – Proclamaţia de la Timişoara şi, respectiv, manifestaţiile din Piaţa Universităţii – au avut loc în 1990, imediat după înlăturarea regimului Ceauşescu. Intervalul de aproape 20 de ani care a urmat a fost marcat, cu intensităţi diferite, de lupta pentru putere între continuatorii elitei politice ante-1989, susţinători interesaţi ai reconcilierii prin amnezie şi oponenţii lor, al căror discurs anticomunist avea, în esenţă, o finalitate de de-legitimare politică a adversarilor. Alături de categoria actorilor politici, demersurile justiţiare ale victimelor regimului comunist s-au menţinut permanent într-o situaţie de marginalitate, a cărei principală cauză pare a fi reticenţa societăţii româneşti în faţa dezbaterilor despre vinovăţie şi responsabilitate. Cea de-a treia categorie de participanţi la dezbatere o reprezintă organizaţiile societăţii civile, al căror interes pentru subiect, manifestat preponderent în sfera discursului, a fost mai degrabă inegal şi oscilant, mergând de la fanatismul circumstanţial al „anticomunismului postcomunist”[4] la dezangajare.

Această geografie a actorilor implicaţi oferă un indiciu esenţial asupra naturii şi profunzimii dezbaterii: clivajul discursiv comunism versus anticomunism[5] se situează, în mod cvasi-exclusiv, la vârful piramidei sociale, acţionând preponderent ca un clivaj la nivelul elitelor. Corpul social – care a făcut obiectul experimentului comunist şi pentru care succesul tranziţiei de la comunism la capitalism şi democraţie este mai degrabă egal cu suma unei multitudini de eşecuri, personale şi colective[6] – pare a fi lipsit de o voce proprie, dat fiind că naraţiunea/naraţiunile memoriale pe care acesta le vehiculează nu se regăsesc reflectate în discursul public al elitelor. Ocultarea acestui segment de memorie a comunismului de către discursul politic nu poate rămâne însă fără consecinţe dacă admitem, împreună cu exegeţii memoriei colective, că memoria socială rezultă din diferitele interpretări ale trecutului prin grila experienţelor din prezent.[7] Din perspectiva efortului de reconciliere naţională prin construirea unei noi naraţiuni identitare, integrarea sa în discursul public este cu atât mai importantă cu cât studiile sociologice realizate în fostele state comuniste arată importanţa deosebită pe care memoria trecutului recent o are în socializarea politică a generaţiei tinere, în ciuda faptului că, pentru aceasta, comunismul nu a reprezentat o experienţă directă.[8]

Ipoteza acestui studiu este aceea că, în jurul relaţiei societăţii româneşti cu trecutul său comunist, se articulează, în fapt, două tipuri de clivaje, ambele cu rol potenţator pentru un conflict al memoriilor. Pe de-o parte, este vorba despre discursurile divergente de legitimare, care traduc clivajul comunism/anticomunism la nivelul elitelor politice şi culturale.[9] Pe de altă parte, avem de-a face cu un clivaj mult mai profund – şi, în mod paradoxal, mai degrabă neglijat în analizele româneşti ale fenomenului – manifestat la nivelul reprezentărilor regimului comunist, între elită şi corpul societăţii. Acest clivaj se traduce, în esenţă, prin binomul „elite profitoare ale comunismului” versus „mase victimizate de moştenitorii comunismului în postcomunism”.[10]

Celor două tipuri de clivaje le corespund cel puţin trei tipuri de naraţiuni divergente[11] ale experienţelor din trecutul comunist: una justiţiar-reparatorie, a victimelor şi a celor care susţin necesitatea unei justiţii de tranziţie; o a doua, justificatoare, marşând pe naţionalism şi antisovietism ca argumente ale unui „comunism patriotic”, ai cărei promotori sunt în primul rând reprezentanţii fostei elite comuniste şi succesorii politici ai acesteia; în fine, o a treia, nostalgică, acuzatoare la adresa profitorilor postcomunismului văzut ca un experiment economic eşuat, care proiectează în trecut reprezentarea unei societăţi a accesului echitabil la resurse şi care se regăseşte la o categorie largă de actori sociali, perdanţi ai tranziţiei economice de la comunism la capitalism.

În aceste condiţii, naraţiunea oficială asupra trecutului comunist, ca suport şi vehicul principal al unei posibile memorii oficiale[12], are nevoie de cel puţin două condiţii prealabile, pentru a se impune în competiţia memoriilor trecutului recent. Mai întâi, gestiunea memoriilor divergente implică existenţa unui proces de negociere între diferiţii actori politici şi sociali; aşadar memoria oficială a comunismului românesc nu poate reprezenta un factor de coeziune identitară decât dacă este o „memorie negociată”.[13] Apoi, deoarece memoria colectivă are o puternică funcţie identitară[14], într-o societate ale cărei raportări divergente la trecut sunt, în primul rând, generate de lipsa unui proiect de coeziune identitară în prezent, rezultat al lipsei de încredere între instituţiile statului postcomunist şi cetăţenii acestuia, o funcţie importantă a construirii unei memorii oficiale a comunismului românesc ar trebui să fie restaurarea încrederii şi, în consecinţă, refacerea pactului social între elite şi corpul societăţii româneşti.[15]

Raportul Tismăneanu: actori şi discurs

Împrejurările constituirii Comisiei Tismăneanu şi ale redactării raportului acesteia se înscriu în contextul general al clivajului înregistrat la nivelul elitelor. Astfel, constituirea comisiei este impulsionată de competiţia politică între Preşedinţie şi primul-ministru pentru obţinerea sprijinului acelei categorii de actori promotori ai mesajului anticomunist şi ai iniţiativelor de „ruptură cu trecutul comunist”. O ruptură care, înainte de a deveni efectivă în plan politic şi social, trece prin condamnarea simbolică, de către instanţele oficiale ale puterii, a regimului comunist din România.

Componenţa comisiei oferă un prim indiciu asupra actorilor implicaţi în constituirea unei memorii oficiale a comunismului românesc şi asupra naraţiunilor reprezentate. Potrivit unei declaraţii a preşedintelui Comisiei, dată la scurtă vreme după înfiinţarea acesteia de către Preşedintele României, trei categorii de actori sunt reprezentate: „dizidenţa şi opoziţia anticomunistă”; „personalităţi ale societăţii civile” şi „personalităţi ştiinţifice”.[16] Asistăm, aşadar, la o aparentă preponderenţă a vocilor victimelor, ceea ce permite anticiparea unei preponderenţe corespunzătoare a naraţiunii cu finalitate justiţar-reparatorie. Aceasta este însă o falsă perspectivă, dat fiind că membrii Comisiei Tismăneanu nu au atribuţii judiciare, ci doar mandatul de a documenta o condamnare pur simbolică a regimului comunist. Investirea victimelor cu atribuţia de a formula judecata „ştiinţifică” asupra regimului care s-a aflat la originea persecutării lor, ca şi cantonarea în registrul condamnării simbolice, fără a se intenţiona recurgerea la măsuri reparatorii concrete, fie acestea de ordin moral, politic sau juridic, au generat, de altfel, şi primele elemente de tensiune în funcţionarea Comisiei, respectiv de fragilizare a credibilităţii sale publice.[17]

În aceste condiţii, rolul echilibrant ar fi trebuit să le revină experţilor, în majoritate istorici, care însă evoluează, la rândul lor, într-un mediu social cu triplă dificultate. Pe de-o parte, ei au rolul de a oferi girul profesional unei interpretări oficiale a istoriei recente[18], iar modul în care reuşesc să îşi îndeplinească misiunea de realizare a echilibrului între emoţii şi interpretarea ştiinţifică urmează să producă efecte nu doar asupra imaginii lor în viaţa publică, ci şi asupra poziţiei lor în câmpul profesional din care provin. Pe de altă parte, experţii sunt chemaţi să acţioneze în grila unei relaţii etic-politic, dar această acţiune trebuie să-şi producă efectele într-o societate în care legătura dintre etică şi politică face obiectul unei neîncrederi funciare.[19] În fine, o dificultate analogă intervine atunci când interpretarea participării lor la comisie se face într-un context de incompatibilitate între etica profesională şi poziţia de apărare publică a unei iniţiative cu implicaţii politice. Relaţia dintre etica profesională şi poziţia publică asumată în favoarea uneia sau alteia dintre naraţiunile trecutului recent nu este, în sine, automat blamabilă în societăţile democratice[20], dar lucrurile stau cu totul altfel în societatea românească postcomunistă, în virtutea memoriei recente a utilizării ştiinţelor sociale de către puterea comunistă. Aşadar, credibilitatea experţilor din Comisia Tismăneanu se regăseşte ea însăşi fragilizată prin faptul de a se situa în afara paradigmei dominante a câmpului lor profesional.[21]

Nu voi insista în cele ce urmează asupra analizei textului propriu-zis al Raportului Tismăneanu[22], ci mă voi mărgini la menţionarea măsurilor pe care acesta le propune, în încercarea de a identifica pistele pentru o posibilă evoluţie ulterioară a procesului de reconciliere naţională. În linii generale, e vorba despre trei categorii de măsuri: măsurile reparatorii, de condamnare simbolică a unui regim opresiv şi de reabilitare a memoriei victimelor acestuia (condamnarea simbolică a regimului comunist ca „ilegitim şi criminal”, adoptarea legii lustraţiei, reabilitarea în justiţie a victimelor regimului comunist, adoptarea unei legislaţii compensatorii în favoarea acestora şi a unei legislaţii punitive pentru responsabilii de represiune, Miliţia şi Securitatea în mod special) ; măsurile de „memorializare”, respectiv de constituire a unei memorii oficiale a comunismului românesc, la acest categorie incluzând şi măsurile privind predarea istoriei regimului comunist în şcoli şi impulsionarea cercetărilor istorice asupra acestui subiect (stabilirea unei zile comemorative a victimelor regimului comunist, înfiinţarea unui muzeu al dictaturii comuniste în România, etc.); măsurile de restaurare a încrederii cetăţenilor în instituţiile statului, respectiv măsurile de deschidere a arhivelor regimului comunist şi de transparentizare a accesului la informaţiile despre reprezentanţii acestui regim.

Cea mai mare parte a acestor măsuri – cu excepţia notabilă a propunerii de adoptare a legii lustraţiei, dar şi a celei privind eliminarea privilegiilor materiale ale foştilor angajaţi ai Securităţii şi Miliţiei – au fost preluate în discursul susţinut de preşedintele României în faţa Camerelor reunite ale Parlamentului, la 18 decembrie 2006.[23]

În discursul preşedintelui, mai mult decât în textul propriu-zis şi în concluziile Raportului, preocuparea pentru reconcilierea memoriilor comunismului românesc este explicită. Astfel, încă din prima parte a discursului, acţiunea de condamnare a regimului comunist e prezentată ca un „răspuns la cererile societăţii”, aşadar, având o legitimitate dată de vox publica. Apoi, reconcilierea naţională este declarată explicit drept scop al demersului de condamnare a regimului comunist, preşedintele amintind de necesitatea ca instituţiile statului „să-şi urmărească vocaţia lor reală, care ţine de exercitarea deplină a tuturor drepturilor civile”. Această afirmaţie nu echivalează încă cu un proiect de restaurare a încrederii în relaţia dintre statul postcomunist şi cetăţenii săi, dar arată cel puţin că preocuparea a fost avută în vedere ca finalitate a asumării Raportului. În fine, alături de concluziile Raportului, care vorbesc despre represiunea în cotidian a drepturilor cetăţeneşti şi despre „eradicarea valorilor naţionale” de către regimul comunist, în discursul preşedintelui se încearcă o negociere între memoriile divergente ale comunismului românesc, prin apelul la „reactivarea memoriei” celor care, „răzbiţi de greutăţile de astăzi, par a-şi fi pierdut încrederea în virtuţile democraţiei”.

O negociere are, însă, în mod obligatoriu, cel puţin doi parteneri, de aceea Raportul şi asumarea sa de către instituţia prezidenţială nu poate avea, în sine, o semnificaţie sau un efect în afara contextului politico-social în care evoluează.

Lecturile critice ale raportului Tismăneanu: actori şi justificări

Încă din perioada premergătoare publicării sale, Raportul Tismăneanu a suscitat reacţii critice din partea unei diversităţi de actori individuali şi instituţionali. Varietatea acestora, a motivaţiilor explicite ori implicite pe care s-a fundamentat reacţia lor negativă la Raport, precum şi substanţa argumentativă la care au recurs constituie o dovadă în plus că încercarea Comisiei de a realiza o naraţiune ce ar fi trebuit să susţină memoria oficială a comunismului românesc nu a fost sprijinită de preocuparea instanţelor politice responsabile de a negocia între memoriile divergente existente la nivelul societăţii româneşti. Mai mult decât atât, mandatul dat Comisiei de Preşedinţia României s-a limitat la realizarea unei naraţiuni stric „ştiinţifice” [24], convenabilă pentru o condamnare simbolică a regimului comunist, dar fără preocuparea pentru o eventuală „terapie socială” cu rol reparatoriu.[25]

Voi analiza în cele ce urmează principalele categorii de actori protagoniste ale discursului anti-Raport şi tipologia argumentelor pe care aceştia le utilizează.

O primă categorie este a celor care se regăsesc în postura de responsabili direcţi sau succesori asumaţi ai responsabililor pentru abuzurile regimului comunist. Poziţionarea acestora în polemică este cea mai uşor de înţeles: pentru ei, acceptarea responsabilităţii echivalează cu delegitimarea ca protagonişti ai vieţii publice, iar asumarea culpei nu poate fi luată în calcul ca o opţiune profitabilă politic. Nucleul argumentaţiei utilizate de această categorie de actori se regăseşte în Rezoluţia Congresului extraordinar al PSD din 10 decembrie 2006.[26] Documentul, redactat în numele unei stângi româneşti generice, contrapune nevoii de adevăr – pe care nu o contestă – refuzul „învinovăţirii colective”. Acest refuz al vinovăţiei colective este un argument mai degrabă original pentru un partid moştenitor al stângii comuniste: succesorii politici ai fostelor partide comuniste din Europa centrală au utilizat, spre exemplu, tocmai argumentul existenţei unei culpe generalizate pentru a-şi oculta propriile responsabilităţi.[27] Finalitatea lui, în cazul Partidului Social Democrat, ţine însă mai degrabă de neputinţa de a depăşi blocajul identitar provocat de asumarea unui set de simboluri politice ambigue, care ar trebui, pe de-o parte, să definească o „nouă stângă” românească, dar care, pe de altă parte, îşi au originea în relaţia acesteia cu trecutul totalitar.  Decriptarea preocupării reale a reprezentanţilor PSD  devine posibilă în aceeaşi rezoluţie, câteva rânduri mai departe, atunci când se protestează faţă de responsabilizarea personală a lui Ion Iliescu şi faţă de discreditarea „simbolurilor şi personalităţilor stângii româneşti”.  În fapt, documentul nu trece mai departe de clivajul discursiv al competiţiei pentru legitimare politică[28], refuzând discuţia asupra implicaţiilor generale ale abuzurilor comuniste în evoluţia României postcomuniste şi prezentând demersul Comisiei Tismăneanu şi al preşedintelui României ca pe o acţiune de strictă „manipulare politicianistă”. În estimarea impactului acestui tip de reacţie rămâne totuşi de luat în calcul o observaţie formulată de Lavinia Stan: lipsa încrederii în relaţia dintre instituţiile de autoritate ale statului şi cetăţenii acestuia are ca efect previzibil generalizarea suspiciunilor de manipulare a eforturilor de decomunizare, atunci când acestea sunt asumate de un actor politic.[29]

La extrema aceluiaşi tip de discurs se situează  formaţiunile naţionaliste de tipul Partidului România Mare şi grupurile de susţinători ai succesorilor fostei Securităţi[30], care încearcă perpetuarea etosului naţionalist-comunist din ultimii ani ai regimului Ceauşescu, asimilându-şi inamicii de idei cu inamicii patriei şi reclamând condamnarea regimului comunist ca pe o trădare a interesului naţional.

Foarte semnificativă – şi meritând cu siguranţă o analiză mai extinsă decât aceea pe care o permite spaţiul studiului de faţă – este poziţionarea în dezbaterea în jurul Raportului Tismăneanu a unui actor instituţional puternic, Biserica Ortodoxă Română. Poziţia BOR, materializată în producerea unui contra-Raport care să reflecte propria sa versiune asupra trecutului recent al României[31], trebuie privită mai ales în contextul mizei pe care orice încercare de articulare a unei memorii oficiale a regimului comunist ar putea-o avea pentru construirea unei noi identităţi colective, în care să se regăsească o parte cât mai largă a corpului social românesc. Această miză identitară este implicită în demersurile care vizează reconfigurarea parametrilor în care o comunitate îşi reaminteşte propriul trecut. Ori, dacă analizăm apetenţa tradiţională a BOR de a prezenta ortodoxia drept principala componentă – şi cea mai stabilă – a identităţii naţionale româneşti, opinia ierarhiei ortodoxe în această dispută devine inteligibilă. Disputa pentru identitate – sau, mai precis, pentru modelul identitar ce urmează a fi propus comunităţii de către actorii publici investiţi cu legitimitate – este mai complexă şi mai dificil de purtat decât simpla dispută pentru legitimarea propriu-zisă a actorilor politici. Ceea ce trebuie, totuşi, remarcat cu privire la contra-Raportul promovat de BOR, este trăsătura dominantă a refuzului responsabilităţii publice a ierarhiei acesteia pentru atitudinea cooperantă în raporturile cu conducerea PCR. La o analiză mai aprofundată, se poate constata că această poziţie prezintă, de fapt, o remarcabilă continuitate de atitudine în raport cu situarea BOR faţă de însuşi regimul comunist. Având o lungă tradiţie a negocierii cu puterea politică asupra sferelor de autoritate, ierarhia BOR este preocupată în mod fundamental de prezervarea unui spaţiu de intangibilitate a „autorităţii divine” în raport cu aceea terestră, indiferent de regimul politic cu care negociază.[32] Compromisurile pe care un asemenea tip de pact le presupune nu sunt considerate, din perspectiva BOR, inacceptabile atâta timp cât ele fac posibilă conservarea unui teren autonom pentru exercitarea autorităţii religioase. De aceea, refuzul de a recunoaşte postulatele de responsabilizare publică stabilite prin Raportul Tismăneanu sau autoritatea unei instituţii precum CNSAS, precum şi pretenţia BOR de a realiza prin intermediul unei instanţe proprii judecata morală asupra acelora dintre membrii săi care au colaborat cu puterea comunistă[33] se înscriu în aceeaşi logică de acţiune care a condus iniţial ierarhia ortodoxă către acceptarea acestui tip de colaborare cu politicul. În discursul public al BOR cu referire la perioada comunistă, înlocuirea responsabilităţilor individuale cu postulatul unui presupus martiriu colectiv are o logică similară celei care s-a aflat la baza realizării compromisului ierarhiei sale cu regimul comunist:  aceea de a prezerva intangibilitatea acestei ierarhii în raport cu judecăţile morale acreditate de autoritatea terestră.

O a treia categorie de actori critici este aceea care se manifestă în câmpul profesional al experţilor Comisiei Tismăneanu. Critica formulată de aceştia vizează atât produsul activităţii Comisiei, cât şi legitimitatea implicării experţilor în demersul de redactare a Raportului. Reacţiile acestei categorii de actori, ca şi mizele care le determină, prezintă o multitudine de nuanţe, a căror analiză este cu atât mai importantă cu cât trecerea de la dezbaterea în cercul restrâns al elitei la o dezbatere în care să fie angrenate cât mai multe segmente ale corpului social ar trebui să fie filtrată prin efortul lor de interpretare a mesajului Raportului pentru condamnarea comunismului.

Am amintit mai sus despre dificultatea experţilor Comisiei Tismăneanu de a evolua în afara paradigmei dominante din câmpul lor profesional. Semnificaţiile particulare ale acestui enunţ se desprind din examinarea diferitelor poziţii exprimate în cursul dezbaterii. În primul rând, nevoia de credibilitate a demersului Comisiei a făcut ca, în calitate de experţi ai acesteia, să fie cooptaţi preponderent, alături de câţiva cercetători străini, o serie de tineri cercetători ai perioadei comuniste, ale căror biografii şi opere se aflau în afara unei eventuale bănuieli de colaborare cu regimul comunist. Această alegere, logică din perspectiva celor care au alcătuit comisia, a semnificat în fapt o răsturnare de poziţii în câmpul profesional de provenienţă al celor desemnaţi.[34] Aflaţi până atunci în poziţii marginale, într-un peisaj profesional în care accesul la resurse se asigură încă, în mod preponderent, printr-o relaţie privilegiată cu factorul de decizie politică, aceşti tineri cercetători se regăsesc propulsaţi în postura de elită profesională concurentă. Astfel vocile până atunci periferice din istoriografia postcomunistă ameninţă să ocupe centralitatea câmpului profesional, periclitând nu doar legitimitatea colegilor beneficiari direcţi sau indirecţi ai unei configuraţii moştenite de la regimul comunist, ci, mai ales, accesul privilegiat al acestora la resursele profesiei. Reconfigurarea câmpului profesional al istoricilor printr-o intervenţie exterioară acestuia reprezintă, credem, o primă explicaţie a reacţiilor negative faţă de constituirea şi activitatea Comisiei Tismăneanu, manifestate în câmpul istoriografiei româneşti.[35]

O altă reacţie intervine în mod preponderent în rândurile istoricilor din generaţiile a căror activitate profesională este inevitabil legată de colaborarea la articularea versiunii oficiale a istoriei naţionalist-comuniste.[36] Această versiune a reprezentat, fără îndoială, un produs de succes al regimului Ceauşescu, în măsura în care a propus un model de coeziune identitară rezistent la colapsul regimului ca atare. Pentru această categorie de critici ai Raportului Tismăneanu, apariţia unui noi naraţiuni identitare, întemeiată pe delegitimarea naţionalismului comunist, echivalează cu delegitimarea propriului parcurs profesional.

Unele dintre cele mai vehemente luări de poziţie provin de la acei analişti ai raportului care, fiind ei înşişi autori ai unor naraţiuni critice asupra regimului comunist, interpretează concurenţa profesională a Comisiei Tismăneanu ca neloială, punând sub semnul întrebării validitatea etică a garantării de către factorul politic a unei singure versiuni  a naraţiunii anticomuniste. În aceeaşi categorie se situează şi acele voci critice care acuză efectul de „scindare a elitelor culturale”[37], ca rezultat direct al unei astfel de acţiuni. Această categorie de critici este, totuşi, singura care aduce în discuţie necesitatea unei reconcilieri naţionale în jurul interpretării trecutului recent[38], dar o utilizează mai ales ca argument că anticomunismul asumat oficial nu poate reprezenta punctul de plecare al unei atare reconcilieri.

În fine, se poate identifica o categorie specifică – mai puţin numeroasă, dar reprezentată de voci cu autoritate în câmpul profesional – a cărei critică nu vizează legitimitatea implicării profesioniştilor în demersul de articulare a unei memorii oficiale a comunismului, ci substanţa însăşi a documentului produs de aceşti profesionişti. Această categorie de critici – ale căror obiecţii vizează, în principal, utilizarea unor concepte şi alegerea unor anumite interpretări ale evenimentelor istorice[39], în detrimentul altora – îşi întemeiază demersul pe declaraţiile de intenţie ale Preşedinţiei şi ale reprezentanţilor înşişi ai Comisiei, care au accentuat, cel puţin  într-o primă fază, caracterul pur ştiinţific al Raportului, fără a diferenţia în mod explicit relaţia complexă dintre demersul istoriei academice şi cel de  constituire a unei memorii sociale dominante, cu finalitate nu doar politică, ci şi etică, respectiv socioculturală. Argumentele critice aduse în discuţie de către această categorie de actori au o pertinenţă certă în interiorul câmpului profesional respectiv. Ele nu îmbogăţesc însă cu nimic dezbaterea publică în jurul asumării trecutului recent de către o comunitate socială traumatizată şi nu au, în consecinţă, posibilitatea de a aprofunda fundamentele morale şi civice ale unui demers de reconciliere naţională.

Criticile provenite din câmpul profesional al experţilor se individualizează, aşadar, printr-o serie de caracteristici:

În primul rând, ca şi în cazul competiţiei politice, aceste dispute au o componentă concurenţială certă, a cărei miză principală devine foarte rapid poziţionarea persoanelor în câmpul profesional şi mai puţin substanţa argumentativă a demersului. În al doilea rând, aceste polemici nu depăşesc cercul îngust al unui anumit corp profesional şi, ca atare, ratează ceea ce ar fi putut deveni un punct forte al demersului critic: captarea interesului publicului larg pentru dezbaterea în jurul asumării responsabilităţilor faţă de trecut şi al modalităţilor de depăşire a blocajului etic. Altfel spus, negând utilitatea, ori validitatea acelui devoir de mémoire propus de raportul Tismăneanu, polemicile intelectuale în jurul acestuia nu reuşesc să declanşeze un veritabil travail de mémoire. În fine, criticile de conţinut şi de formă ale Raportului Tismăneanu nu conduc către articularea unor alternative coerente care să facă posibilă gestionarea memoriei comunismului românesc.

Concluzii

Rămânând, în sine, un document perfectibil ca formă şi fond, Raportul Tismăneanu a deschis în viaţa publică a României postcomuniste o oportunitate semnificativă: aceea a unei dezbateri deschise asupra relaţiei comunităţii româneşti cu trecutul său recent, a asumării responsabilităţilor ce decurg din această relaţie, a confruntării memoriilor şi, eventual, a unei reconcilieri naţionale. Din păcate, până în prezent, această şansă a fost mai degrabă ratată, în primul rând datorită faptului că acţiunea de asumare a Raportului ca document oficial al autorităţii prezidenţiale nu a fost dublată de o viziune coerentă de restaurare a încrederii cetăţenilor în instituţiile statului democratic. Această limitare derivă din absenţa unui angajament politic explicit pentru a construi şi a pune în practică un proiect de coeziune identitară a cărei bază ar fi trebuit să o reprezinte asumarea deschisă a trecutului recent şi a efectelor acestuia în prezentul postcomunist.

În ceea ce priveşte efectul Raportului asupra reducerii celor două tipuri de clivaje sociale identificate la începutul acestei lucrări, se poate spune că, până în acest moment, logica competiţiei pentru legitimarea elitelor a surclasat preocuparea pentru o eventuală reconsiderare a pactului social între aceste elite şi corpul societăţii româneşti. În mediile direct implicate în dezbaterea publică, critica limitativă a Raportului ca text şi a membrilor Comisiei ca persoane a deturnat discuţia de la ceea ce ar fi trebuit să constituie problematica sa de fond: transformarea acestui document din argument de legitimitate al unei anumite categorii de actori politici şi culturali în moment fondator al unui nou pact social, prin depăşirea conflictului aparent între memoria socială şi memoria oficială asupra unei perioade istorice traumatizante.

În ce măsură acest blocaj politic, civic şi cultural va putea fi depăşit în viitorul apropiat, rămâne o întrebare cu atât mai deschisă cu cât, din scandalul recent în jurul şefiei IICCMER, se poate deduce că interesul pentru tematicile asociate decomunizării şi pentru realizarea unui travail de mémoire asupra comunismului românesc rămâne deocamdată prizonier al aceleiaşi paradigme de competiţie a elitelor culturale în jurul resurselor de putere simbolică oferite de elita politică.


[1] Cf. Florea Ioncioaia, în Trecutul în spatele nostru? Raportul Tismăneanu şi istoria comunismului Românesc. Dezbatere organizată de Societatea de Studii Istorice din România, Grupul pentru Dialog Social Iaşi şi Goethe-Zentrum Iaşi (Societate culturală româno-germană), 21 decembrie 2006, publicat în “Analele Ştiinţifice ale Universităţii Al.I. Cuza din Iaşi” (serie nouă), Istorie, tom LII-LIII, 2006-2007, pp. 303-331  

[2] A se vedea, pentru conceptual de “travail de mémoire », Paul Ricoeur, L’écriture de l’histoire et la représentation du passé, în « Annales. Histoire, Sciences sociales », juillet-août 2000, nr. 4, pp. 735-736

[3] Vladimir Tismăneanu, Democracy and Memory: Romania Confronts Its Communist Past, în „Annals AAPSS”, 617, mai 2008, p. 175

[4] Cf. Daniel Barbu, Republica absentă, Bucureşti, Editura Nemira, 1999, pp. 93-106

[5] Alexandru Gussi, Usages du passé et démocratisation. Le rapport des partis politiques roumains à la période communiste, teză de doctorat suţinută la Institut d’Etudes Politiques din Paris, sub conducerea lui Dominique Colas, 29 mai 2007; a se vedea în special pp. 562-568

[6] Antoine Heemeryck, La de-communisation conservatrice roumaine: le communisme comme matrice de de/légitimation politique, comunicare susţinută în cadrul colocviului „L’évenement 1989 à l’Est: vingt ans d’interprétation”, Varşovia, centre Michel Foucault, 17-18 octombrie 2008 (versiune manuscrisă). O analiză utilă pentru fenomenul „nostalgiei” în Europa centrală şi de est  este aceea a Mitjiei Velikonja, Lost in Transition: Nostalgia for Socialism in Post-socialist Countries, în „East European Politics and Societies”, 2009, vol. 23, no. 535, pp. 535-551

[7] Maurice Halbwachs, Memoria colectivă, Iaşi, Institutul European, 2007; a se vedea în special pp. 49-50. A se vedea şi Marie-Claire Lavabre, Usages et mésusages de la notion de mémoire, în „Critique internationale”, nr. 7, aprilie 2000, pp. 48-57

[8] A se vedea, spre exemplu, Valentina Dimitrova-Grajzl şi Eszter Simon, Political trust and Historical Legacy : The Effect of Varieties of Socialism, în “East European Politics and Societies”, 2010, XX (X), pp. 1-23

[9] Cf. Alexandru Gussi, op.cit.

[10] Cf. Antoine Heemeryck, loc. cit.

[11] Cf. Susan Dwiger, Reconciliation for realists, în „Ethics and International Affairs”, nr. 13, 1999, pp. 89-91

[12] Urmând tipologia propusă de Paul Ricoeur, loc.cit., p. 735, conceptul de « memorie oficială », aşa cum este folosit în prezenta lucrare, se situează la graniţa dintre « la mémoire manipulée » şi « la mémoire obligée », înţelegând prin această ultimă categorie acel tip de memorie rezultată din definirea de către instanţele civice, respectiv politice a unei « datorii de memorie ». Din conceptul de «mémoire manipulée », reţinem pentru circumscriererea « memoriei oficiale » preocuparea pentru realizarea unui construct identitar prin « vehicularea memoriei cu ajutorul naraţiunii ». 

[13] Cf. Laurent Licata, Olivier Klein, Raphaël Gély, Mémoire des conflits, conflits de mémoires: une approche psychosociale et philosophique du rôle de la mémoire collective dans les processus de réconciliation intergroupe, în „Social Science Information”, 2007, nr. 46 (563), p. 570

[14] Ibidem, p.569

[15] Pentru importanţa încrederii sociale în procesele de reconstrucţie societală, v. Bo Rothstein, Trust, Social Dilemmas and Collective Memories, în „Journal of Theoretical Politics”, 2000, nr. 12 (4), pp. 477-50 şi Trudy Govier &Wilhelm Verwoerd, Trust and the Problem of National Reconciliation, în „Philosophy of the Social Sciences”, 2002, nr. 32 (178), pp. 178-205

[16] Cf. Este posibilă condamnarea comunismului? Interviu cu Vladimir Tismăneanu, în „Observator Cultural”, no. 316, 13 aprilie 2006

[17] A se vedea, spre exemplu, Mirela Corlăţan, Ticu şi Dobrincu se ceartă pe victimele comunismului, în « Cotidianul » din 26 noiembrie 2007 ; pentru reacţiile negative la Raportul Tismăneanu înregistrate în rândul emigraţiei româneşti, vezi, spre exemplu, intervenţiile lui Ion Varlam şi Dan Culcer, http://www.asymetria.org/modules.php?name=News&file=article&sid=19, consultat la 3 octombrie 2009 

[18] Pentru o trecere în revistă a  dificultăţile pe care le presupune această poziţie publică, vezi Mirel Bănică, O (re)naştere dificilă, în « Revista 22 », 9 martie 2010  

[19] Cf. Valentina Dimitrova-Grajzl şi Eszter Simon , loc. cit., pentru nivelul ridicat de neîncredere în instituţiile statului al societăţilor ieşite dintr-un comunism de tip patrimonial, aşa cum este şi cazul celei româneşti

[20] François Bédarida, Les responsabilités de l’historien « expert », în « Passés recomposés. Champs et chantiers de l’Histoire », 1995, Editions Autrement, Série Mutations, nr. 150/151, pp. 136-144

[21] Pentru o analiză a raportului istorie-politică şi a implicaţiilor acestuia asupra relaţiilor din cele două câmpuri sociale, a se vedea Karl-Georg  Faber, Use of history in political debate, în „History and Theory”, vol. 17, nr. 4, decembrie 1978, pp. 36-67

[22] Cf. Comisia Prezidenţială pentru Analiza Dictaturii Comuniste din România, Raport final, editori Vladimir Tismăneanu, Dorin Dobrincu, Cristian Vasile, Bucureşti, Editura Humanitas, 2007

[23] Discursul preşedintelui României, Traian Băsescu, prilejuit de prezentarea Raprotului Comisiei Prezidenţiale pentru Analiza Dictaturii Comuniste din România,(Parlamentul României, 18 decembrie 2006), http://www.presidency.ro/?_RID=det&tb=date&id=8288&_PRID=search, consultat în 10 octombrie 2009

[24]  A se vedea în acest sens interviul preşedintelui Traian Băsescu, Alianţa nu se va rupe, în „Revista 22”, an XV, nr. 801, 12-18 iulie 2005. A se vedea de asemenea comunicatul de la prima întrunire a Comisiei Tismăneanu, în „Cotidianul”, 7 aprilie 2010, http://www.cotidianul.ro/comisia_tismaneanu_intra_in_arhive_cu_cheia_lui_basescu-10436.html#, consultat la 3 octombrie 2009

[25] Pentru aspectul de terapie socială al consemnării « adevărului» în versiunile oferite de subiecţii represiunii, a se vedea Elizabeth Stanley, Evaluating the Truth and Reconciliation Commission, în „The Journal of Modern African Studies”, vol. 39, no. 3, septembrie 2001, în special  pp. 529-530. Pentru experienţele statelor postcomuniste din Europa centrală şi de est, vezi Hilary Appel, Anti-comunist Justice and Founding the Post-Communist Order: Lustration and Restitution in Central Europe, în „East European Politics and Societies”, vol. 19, nr. 3, 2005, pp. 379-405

[26] Rezoluţia Congresului extraordinar al PSD, 10 decembrie 2006, http://www.psd.ro/congrespsd.php, consultat în 10 octombrie 2009.

[27] Cf. Vladimir Tismăneanu, Fantasies of Salvation, Princeton University Press, 1998, pp. 111-140

[28] Această interpretare este confirmată de Vasile Puşcaş în interviul publicat în „Revista 22”, 19 ianuarie 2007: ”Rezoluţia în legătură cu folosirea trecutului ca armă politică a apărut conjunctural […] Liderii PSD au dorit să demonstreze delegaţilor la congresul din decembrie trecut şi susţinătorilor că nu sunt pasivi la atacurile dreptei, că reacâionează şi se manifestă coeziv.”

[29] Lavinia Stan, TheVanishing Truth? Politics and Memory in Post-communist Europe, în „East European Quarterly, winter 2006

[30] Unul dintre cele mai illustrative exemple pentru această categorie îl reprezintă site-ul www.civicmedia.ro, cu o secţiune specială dedicată atacurilor împotriva membrilor Comisiei Tismăneanu, http://civicmedia.ro/acm/index.php?option=com_content&task=blogcategory&id=24&Itemid=49, consultat în 3 octombrie 2010

[31] Pentru contra-Raportul BOR, a se vedea Istoricii BOR dau re replică Raportului Tismăneanu şi îi apără pe patriarhi, în « Gardianul », nr. 1698, 6 ianuarie 2009, Biserica Ortodoxă Română, aproape de finalizarea unie replica la Raportul Tismăneanu, în “Adevărul” din 3 ianuarie 2008, Sabina Fati, Contraraportul Tismăneanu, în “România liberă” din 7 ianuarie 2008

[32] Pentru această teorie a relaţiilor de negociere între Biserică şi Partidul-Stat, a se vedea Patrick Michel, La société retrouvée. Politique et religion dans l’Europe sovietisée, Paris, Editions Fayard, 1988, pp. 36-44

[33] A se vedea în acest sens Adriana Mica, Reply to Disclosure Scandals in Romania. Political Parties and the Romanian Orthodox Church, în “Polish Sociological Review”, nr. 1 (165), 2009, pp. 56-58

[34] Pentru detalii asupra configuraţiei câmpului istoriografiei româneşti în perioada anterioară constituirii Comisiei Tismăneanu, a se vedea Wim Van Meurs, Romanian History-Writing and the Third Envelope, în „Romanian Journal of Political Science”, vol. 3, nr. 1, primăvara 2003, pp. 19-27 şi Bogdan Murgescu, The Romanian Historiography in the 1990s, ibidem, pp. 32-60

[35] A se vedea, spre exemplu, reacţia istoricului Florin Constantiniu, în „Dosarele istoriei”, nr. 12/2006. O intervenţie ceva mai nuanţată îi aparţine lui Dinu C. Giurescu, care însă critică în principal subsumarea unui demers ştiinţific în categoria instrumentelor politice; cf. Istoricii au decis să realizeze o analiză a comunismului în România,  în „Ziua”, 31 martie 2007, http://www.ziua.net/display.php?data=2007-03-31&id=218468, consultat la 3 octombrie 2009

[36] A se vedea în acest sens reacţiile unora dintre membrii Academiei Române, cu ocazia dezbaterii „Al cui este Raportul Tismăneanu?” din 29 martie 2007, cf. http://monitor-cultural.com/documentare-utile/documentar-civic-media-raportul-tismaneanu-ce-este-acest-raport-o-lucrare-stiintifica-sau-un-document-politic-un-izvor-de-drept-sau-o-rafuiala-trotkista/, consultat la 12 septembrie 2009

[37] Cf.Vasile Ernu, Ciprian Şiulea, Ovidiu Ţichindeleanu, eds.,  Iluzia anticomunismului. Lecturi critice ale Raportului Tismăneanu, Editura CARTIER, Chişinău, 2008, p. 41

[38] A se vedea, spre exemplu, Ciprian Şiulea, „Ilegitim şi criminal”: discuţia abia începe,  în „Observator Cultural”, nr. 386, august 2007

[39] A se vedea contribuţiile lui Gabriel Andreescu şi Michael Shafir în Iluzia anticomunismului…

* Comunicare prezentata la conferinta Dupa 20 de ani. perspective asupra caderii comunismului: cauze, desfasurare, consecinte, Iasi, 12-13 noiembrie 2009

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s