Miticism sau depresie ?

Posted: Septembrie 4, 2010 in comunism
Etichete:, , , ,

Autocomplezenţă sau scrutare lucidă de sine? Automistificare sau rostire antipatică a adevărului ştiut de toţi, dar nerecunoscut de nimeni? Miticism sau…ce? Iată dilemele cu care mă confrunt de vreo două zile, în urma combinaţiei (cam dure) între experienţele personale şi lectura pasionantă a lui Péter Nádas.

Pentru cei care încă nu ştiu prea multe despre Péter Nádas, trebuie să precizez că nu intenţionez să-i snobez. Nici eu nu ştiu, deocamdată, prea multe, pentru că traducerea lui – târzie – în limba română este abia la început (Rănile bătrânului continent, Curtea Veche, 2010). Ştiu doar că e prieten şi coleg de literatură cu  Péter Esterházy, deja binişor tradus în română, la Curtea Veche şi Humanitas. Acel Esterházy care, în Harmonia Cælestis, ridică un monument al demnităţii păstrate cu sacrificii în familia faimoasă al cărei descendent este. Şi care îşi cinsteşte mai ales tatăl, ca pe ultimul reprezentant şi salvator discret al respectivei demnităţi. Pentru ca, după numai câţiva ani, să-şi povestească cu detalii, în Ediţie revăzută, angoasa descoperirii că acelaşi tată a fost, pur şi simplu, unul dintre mulţii informatori ai poliţiei politice maghiare.

Deja, cu această lectură a lui Esterházy, am respirat aerul tare al scrutării nemiloase de sine şi am tot aşteptat să vad/citesc reacţiile pe care ar fi trebuit să le nască la cititorul român. Mă rog, n-a prea născut, judecând despre tăcerea quasi-totală a istoricilor, mai ales. Articolele de critică literară nu se pun pentru că, se ştie, criticii literari sunt acele persoane care citesc şi scriu despre cărţi mai ales din obligaţie profesională. Acum, cu lectura lui Nádas, am regăsit senzaţii analoage celor pe care mi le-au provocat cărţile lui Esterházy. Şi nu mă pot împiedica să nu-mi spun că, dacă există, vorba lui Cioran, un „sentiment paraguayan al fiinţei”, există, cu siguranţă, şi unul unguresc, cu care ne uneşte – sau, cel puţin, aşa sunt tentată să presupun – nu neapărat sentimentul fiinţei noastre româneşti (nu intru în detalii bibliografice, mă întreb doar dacă seriosul Noica o fi râs la ironia miticistă a lui Cioran), ci mai degrabă un decelabil „sentiment al fiinţei în comunism”.

Lectura cărţii lui Nádas evocă o similitudine a percepţiilor comunismului în cotidianul său, familiară deopotrivă românului şi maghiarului, dar nu asupra acestei constatări în fond banale merită să mă opresc. Ceea ce pare să ne despartă şi, din această cauză, incită la reflecţie este diferenţa de „reamintire”. Mai precis, cum se vorbeşte/scrie despre acea bucată de viaţă în cele două spaţii publice.

Grosso modo, citindu-i pe Esterházy şi  Nádas, realizezi că vecinii noştri maghiari, care au dat istoriei comunismului est-european prima mare revoltă împotriva sistemului sovietic, nu sunt, poate tocmai din această cauză, deloc tentaţi de judecăţile de valoare pudibond-maniheiste; aceasta în vreme ce abordarea comunismului şi a culpelor morale induse de coabitarea cu acesta, prezintă, în literatura românească de toate felurile, tabloul unor lungi lamentaţii feciorelnice având ca loc de desfăşurare bordelul de pensionare. Ca en dit, un semn în plus că Freud nu şomează în postcomunism şi nici măcar în post-postcomunism.

Spre exemplificare, mă întreb ce ecou ar avea în România aceste consideraţii asupra colaborării cu poliţia politică:

„…Cel care doreşte un proces asemănător celui de la Nürnberg, cel care repune pe tapet noţiunea colaboraţionismului, sperând că, în schimbul punerii semnului egalităţii între fascism şi comunism, îşi va putea eluda propriile exigenţe morale şi estetice, ei bine, acel cineva nu numai că va trebui să uite foarte repede întreaga epocă, întreaga sa viaţă matură, dar trebuie să uite şi acea mizerie fundamentală a culturii europene care ar trebui soluţionată inteligent tocmai pe baza responsabilităţii noastre personale. Pentru că există câteva aspecte pe care oamenii care gândesc şi simt nu se cuvine să le uite.

În primul rând, de faptul că omul este o fiinţă foarte fragilă fizic şi sufleteşte, existenţial şi moral. Iar aceste fiinţe fragile au trăit într-un sistem structurat pentru eternitate. […] Pentru toate fiinţele fragile fizic şi sufleteşte, existenţial şi moral, care au trăit fără nicio speranţă reală în aceste sisteme inflexibile, structurate pentru eternitate, au rămas doar două posibilităţi: să-l accepte, şi prin aceasta să întărească sistemul în cadrul dat, sau să-l reformeze, iar prin asta cadrul dat să-l declare într-adevăr etern.” ( p. 71, „Bietul nostru Sascha Anderson”)

Sau:

„…nu-mi pot imagina o autoanaliză care să înceapă cu analiza altei persoane” (p. 85)

Cel mai probabil, dacă afirmaţiile acestea ar fi aparţinut unui intelectual român, dublate cum sunt la Nádas de mărturisirea propriului sentiment de apartenenţă culpabilă la sistemul comunist, singura reacţie publică s-ar fi tradus într-un zgomotos scandal, în care părţile s-ar fi împărţit în tabere antagonice, constituite după principiul telenovelistic că binele şi răul trebuie clar delimitate. Iar discursul acestor tabere s-ar fi fundamentat în substanţa lui – aşa cum se întâmplă periodic, de altfel – pe încercările disperate ale fiecăreia dintre părţi de a convinge „opinia publică” de faptul că ea şi numai ea reprezintă binele, lumina, simţul civic şi morala neprihănită, în vreme ce tabăra adversă este tout simplement cuibul ticăloşiei, minciunii, laşităţii etc., etc. Desigur, ca efect de imagine, cea mai dezavantajată în ochii opiniei publice ar fi acea tabără care numără în rândurile ei măcar un evreu, pentru că, aceasta a devenit deja un loc comun, toţi evreii au fost comunişti şi au adus comunismul în patria noastră de alternanţe vale-deal-deal-vale… până la ameţeală.

Altfel spus, în procesul de „reamintire” a comunismului nostru cotidian, românii şi maghiarii ilustrează în aparenţă două extreme. În vreme ce ei par să se autointerogheze obsesiv asupra opţiunilor, capitulărilor, vinovăţiilor comune şi individuale, aşezându-se de bună voie sub lupă, învârtind mereu şi mereu cuţitul în aceeaşi rană, vorbind fără jenă în public despre laşităţile proprii şi despre culpele „de familie”, noi părem preocupaţi în primul rând de găsirea ţapilor ispăşitori, pe care, dacă nu îi găsim, îi inventăm şi îi urmărim cu pietre pe la toate colţurile de stradă. S-ar zice că ei sunt nişte căldicei dezgustători, în vreme ce noi suntem adevăraţii arhangheli ai dreptăţii. În realitate, ştim cu toţii că lucrurile stau puţintel invers. Semnificaţia profundă a „reamintirii” lor stă în încercarea de a desprinde din dramele particulare înţelesul general, uman şi umanist, al unei epoci istorice. Semnificaţia reală a „reamintirii” noastre este aceea că, printr-o formă zgomotoasă de ipocrizie, ne ocultăm amnezia autoindusă şi autoîntreţinută. Dacă doriţi o exemplificare vizuală, imaginaţi-vă Casa Terorii din Budapesta alături de inexistenţa unui muzeu al represiunii comuniste la Bucureşti.

Sub comunism, am aflat cu toţii că lumea noastră are margini tăioase şi că, din această cauză, e indicat să nu te apropii prea mult de ele. Numai că, în vreme ce noi multiplicăm, din acea curioasă comoditate morală pe care tot noi o numim miticism, marginile tăioase ale lumii într-un imaginar joc de-a „noi” şi „ei” (în care „ei” sunt întotdeauna răi şi întotdeauna alţii decât „noi”), ungurii, cu Nádas şi Esterházy, au înţeles deja de mult că acesta nu e un joc, că nu există cu adevărat „noi” şi „ei”, iar dacă cineva a nutrit cândva, la început, speranţa că există, atunci marginile dintre „ei” şi „noi” nu sunt tăioase – acesta ar fi un avertisment uşor de reperat – ci flexibile şi catifelate, astfel încât trecerea de la bine la rău şi de la alb la negru se face întotdeauna pe nevăzute, sentimentul care o însoţeşte putând fi şi de uşurare, nu doar de scârbă de sine.

„Câtă luciditate, atâta dramă” zicea, pe bună dreptate presupun, un scriitor român interbelic. Şi, dacă ar fi să dau crezare statisticilor, ungurii sunt printre popoarele lumii cu cea mai mare rată a sinuciderilor. Ceea ce ne întăreşte convingerea că luciditatea nu e uşor de suportat. De aceea, nu mă grăbesc să-mi lămuresc dilemele enunţate la începutul acestui post. La urma urmei, o definiţie convenabilă a miticismului ar fi aceea de „sentiment al fiinţei comice”, ceea ce nu doar permite, ci chiar recomandă relativizarea judecăţilor de valoare şi, în anumite cazuri cel puţin, poate scădea riscul de depresie.

Anunțuri
Comentarii
  1. […] Miticism sau depresie ? Sat Sep 04, 2010 20:35 pm Autocomplezenţă sau scrutare lucidă de sine? Automistificare sau rostire antipatică a adevărului ştiut de toţi, dar nerecunoscut de nimeni? Miticism sau…ce? Iată dilemele cu care mă confrunt de vreo două zile, în urma combinaţiei (cam dure) între experienţele personale şi lectura pasionantă a lui Péter Nádas. Pentru cei care încă nu ştiu prea multe despre […] […]

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s