Derrida versus Chaplin, ep. 2.Duios, arhivistul păzea…

Posted: Septembrie 17, 2010 in Arhive şi arhivişti, Purtatori de idei fixe
Etichete:, , , , ,

Într-un comment la postul anterior, domnul Vitalie Sprânceană aducea vorba despre istoricul-Păcală. Iar subsemnatei i-a sărit inima din piept. Adică, am avut brusc o revelaţie, am putea vorbi în contrapartidă despre arhivistul-Tândală?! La naiba, mi-am şoptit în barbă, de ce nu!

Dar mai întâi, lăsaţi-mă să vă împărtăşesc un citat dintr-un arhivist celebru, Hillary Jenkinson (despre care dumneavoastră probabil n-aţi auzit că, deh, a fost arhivist). Citatul l-am găsit la Cristian Aniţa, căruia îi ţin pumnii să devină primul doctor în arhivistică din România postcomunistă.
Zicea Jenkinson, în 1922:
„Slujba [în sensul de serviciu public – n.n.] este cariera arhivistului. El există pentru a face munca altora posibilă…Crezul său, Sfânta Evidenţă, sarcina sa, păstrarea evidenţei exacte a documentelor aflate în grija sa, ţelul său, de a furniza cât mai repede şi fără greşeli, tuturor, mijloacele cunoaşterii… Arhivistul bun este probabil cel mai altruist adept al Adevărului din câţi există pe lume.”

Nu voi insista chiar acum, ci poate altădată, asupra motivelor care au făcut să-mi ciobesc un dinte din faţă în „Adevărul” scris cu majuscule. Voi prelua doar imaginea arhivistului ca intermediar altruist al cunoaşterii şi voi încerca să analizez – cum pot mai obiectiv pentru că, în fond, şi eu sunt arhivistă – cât de mult se apropie de acest ideal arhivistul român. Nu singur, însă, ci la braţ cu istoricul român al comunismului.
S-o luăm metodic:

Tot cu ocazia deja evocatei mele intervenţii la conferinţa despre „democraţia de după totalitarism” vorbeam despre paradoxala relaţie love-hate dintre istoricul român al comunismului şi arhivistul român. Pomeneam atunci – fără prea mult succes, recunosc – despre necesitatea unei reconcilieri între cele două specii, plecând de la re-evaluarea realistă a stereotipurilor pe care fiecare le are despre celălalt. Şi, nu chiar în ultimul rând, de la rădăcinile culturale comune ale „metehnelor” pe care fiecare le descoperă la celălalt.

Să vedem cum ar arăta un tablou al asemănărilor şi deosebirilor dintre istoricul-Păcală şi arhivistul-Tândală (merci encore, Vitalie Sprânceană). Va să zică, asemănări:
– ambele specii au, în mare, pe creier aceleaşi bătături produse de educaţia şi propaganda comuniste (şi, ca să fiu cât mai exactă, de efectele acestora în postcomunism, asupra urmaşilor şi, mă tem, a urmaşilor urmaşilor; chestiunea rămâne deschisă pentru viitorime);
– ambele se află, actualmente, la aceeaşi ananghie profesională, în sensul că niciuna dintre ele n-a prea reuşit până acum să găsească acea gură de oxigen care să-i revitalizeze în mod serios specialitatea (din motive de consecvenţă a metodei de investigaţie, exclud din discuţie cazurile izolate de salvare individuală);
– ca o consecinţă a celor de mai sus, ambele funcţionează încă, în mare măsură, într-o autarhie profesională indusă voit de regimul Ceauşescu, spre sfârşitul lui şi perpetuată în anii ’90 până dincolo de 2000, de beneficiarii ad-hoc ai tranziţiei culturale; se înţelege, această autarhie profesională le izolează şi le frustrează din plin, faţă cu globalizarea;
– fiecare dintre cele două specii o dispreţuieşte, când mai tacit, când mai zgomotos, pe cealaltă şi i se consideră superioară;
– şi, să nu uit ce era mai important, fiecare dintre ele este dominată de câte o minoritate zgomotoasă care îşi închipuie că Adevărul – ăla ultim, absolut, irefutabil, cu majusculă, misterios şi înfricoşător ca însuşi Graal-ul – stă ascuns în arhivele PCR şi ale Securităţii (aici, ca paranteză, aş putea să le sugerez o lectură de leac: introducerea lui Dorin Tudoran la volumul „Eu, fiul lor”, apărut foarte recent la Polirom; dar nu ştiu dacă un adevărat cavaler căutător/păzitor al Graal-ului mai are timp şi de lecturi pansive).

Păstrând aceeaşi ordine de idei şi de paradoxuri, deosebirile sunt consecinţa directă a asemănărilor. Astfel:
– în vreme ce pe istoricul-Păcală, Partidul l-a obişnuit să se creadă un „inginer al sufletelor”, arhivistul-Tândală a fost nutrit la convingerea că este „gardianul conştiinţelor”;
– istoricul-Păcală a fost învăţat că munca lui de propagandist îi justifică pretenţia de a „i se da”, lui şi numai lui, în mod preferenţial, acces la informaţie; arhivistului-Tândală i s-a inoculat, dimpotrivă, ideea că misiunea lui de păzitor al informaţiei este atât de importantă, încât el personal trebuie să se arate mai mult decât circumspect cu oricine încearcă să-i smulgă vreun „secret” (după 1989, pe „piaţa liberă a capitalului cultural”, această deosebire a căpătat aspectul unui antagonism pur şi simplu: Păcală, înghesuit în postura de postulant, fie face sluj în faţa unui Tândală înfumurat, fie îşi caută proptele sus-puse ca să îl intimideze; Tândală, la rândul lui, a descoperit repede avantajul noii sale poziţii şi nu se lasă intimidat cu una cu două; între cele două specii a apărut la un moment dat, nu se ştie de unde, o a treia, care mixează specimene din ambele tabere dominante şi care îndrăzneşte să vorbească despre transparenţă şi accesul echitabil la resurse, dar „dominanţii” o califică, de regulă, simplu, la „moftangii, beurs, frustraţi”).

Ca să fiu cât mai obiectivă cu putinţă, ar trebui să trec tot la capitolul deosebiri şi şansele la „mântuire” care, în postcomunism, i s-au dat lui Păcală şi i s-au refuzat lui Tândală. Spre exemplu, şansa de a chiuli cu spor de la cursurile insipide din facultate (pe vremea mea, cel puţin, exista) ca să citească aplicat la bibliotecă, în vreme ce bietul Tândală, încazarmat şi scos până de curând la gimnastica de dimineaţă, nu prea putea să evadeze în peisaj cu o carte în traistă. Sau şansa pe care a avut-o Păcală, ca reprezentant al unei „profesii liberale”, de a gusta din plin din cofeturile „societăţii spectacolului”, devenind adeseori chiar vedetă răsfăţată, făcătoare de rating şi aducătoare de revelaţii bombastice (din documente, fireşte), în vreme ce Tândală, încorsetat în statutul lui de „servitor public”, nu putea decât să tacă, să îşi plângă în pumni şi, eventual, să zappeze urgent pe vreo telenovelă de consolare (acolo, precum ştiţi, e un pic altfel decât în viaţă, în sensul că fata săracă reuşeşte nesmintit să i-l sufle „ciocoaicei” pe miliardarul chipeş, manierat şi curat la suflet).

Şi tot de dragul obiectivităţii, trebuie să admit că, până de curând, se ajunsese, între unii Păcală şi unii Tândală, la un fel de înţelegere ocultă, cam ca între Templieri şi Cavalerii Crucii, în sensul că „eu te las pe tine să atingi Graal-ul, tu mă ajuţi pe mine la ananghie, indiferent ce prostii fac”. A ţinut o vreme, în ultimul timp însă e cam pe ducă, evacuată uşor din scenă de bizara idee că accesul egal la informaţie e un drept cetăţenesc.

Şi iată-mă ajunsă, după o lungă, dar cred că necesară digresiune, înapoi la punctul sensibil. Am discutat deja despre ce face (sau nu) istoricul-Păcală în era post-Graal. Completez acum tabloul, introducându-l în scenă şi pe arhivistul-Tândală.

Ei bine, Tândală, cu Jenkinson într-o mână şi cu Graal-ul în cealaltă, s-a oprit deocamdată confuz în mijlocul drumului, încercând să se dezmeticească. Aflat cu doi paşi înaintea lui pe drumul „tranziţiei”, Păcală îi face semne neortodoxe din tufişul vecin: „Incultule, încuiatule, ai vrut să mă faci tu pe mine! Na, aşa-ţi trebuie!” Tândală se scarpină sub cuşmă, înciudat şi nedumerit. Sunt încă destule voci (endo şi chiar exo) care-l îndeamnă insistent: „Repede, ascunde Graal-ul la loc!”. Tândală dă să vâre Graal-ul sub cămaşă dar biata lui cămaşă, trecută deja prin prea multe lupte, e sfâşiată taman la piept. Sunt alte voci, e drept că mai firave, care încearcă să-l consoleze: „Dhrragă Tândală, viitorul îţi aparţine! În curând nu vei mai fi gardian, ci ditamai specialistul în ştiinţele informaţiei. Mai ai puţin, mai trebuie doar să înveţi şi tu ceva limbi străine, măcar engleză şi să te obişnuieşti, fie şi tardiv, cu calculatorul.” Tândală se scarpină din nou, oftând, sub cuşmă. Vocea lui interioară, singura pe care n-ar vrea s-o creadă, îl admonestează nemilos: „Boule, ai fost Richelieu şi-ai ajuns mariţă! Uită-te la tine cum munceşti aici, în praf, năpădit de păianjeni şi fluierat de şobolani, sub lumina asta chioară, cocoţat pe scara asta din lemn putred, pentru îmbuibaţii care-ţi dau cu tifla!”. Tândală mai oftează o data. Se uită pe furiş la Păcală, care, cocoşeşte, continuă să-i dea cu tifla din tufişul vecin. „La urma urmei, îşi zice Tândală, nici papagalul ăsta nu arată prea bine hrănit! Şi, dacă mă gândesc mai insistent, va fi întotdeauna cineva care să-l facă şi pe el, aşa cum crede el acum că m-a făcut pe mine.” Şi, fără să vrea, Tândală mai face un pas către societatea informaţională: „Putain de bordel de merde de vie, a mea şi-a lu’ ăsta, today, tomorrow, allways!”

Deja e seară şi se face frig, iar Tândală, cu cămaşa tot ruptă, se uită cu milă la pantalonii cârpiţi ai lui Păcală. Împreună, le-ar fi poate mai cald, dar separat, fiecare e prea orgolios ca să o pună el primul de-o reconciliere. Înduioşat de sine şi obosit de atâta societate informaţională, Tândală îşi strânge Graal-ul la piept şi adoarme, păzind… Într-un târziu, adoarme şi Păcală, nu înainte de a fi apucat să mai arunce un ochi pofticios la Graal şi pe celălalt, neîncrezător, la Jenkinson. Mâine o vor lua de la capăt, iar poimâine, niciunul nu are habar ce va mai face. În visul lor comun, deşi Păcală şi Tândală nu au auzit decât tangenţial de Scarlett O’Hara, un înger păzitor le-o trimite plocon, ca să le şoptească suav: „Şi mâine mai e o zi!”. Din milostenie, Scarlett omite să le precizeze cât e de scurtă.

THE END

Anunțuri
Comentarii
  1. Radu A. spune:

    Din păcate este reala poziţia ireconciliabilă şi dihotomică dintre istoricul Păcală şi arhivistul Tândală.
    Şi eu cred că arhivistul Tândală luptă să-şi ţină Graalul ascuns ca ultimă măsură a privilegiului şi „superiorităţii” lui în faţa istoricul Păcală.

    Şi ar mai fi o specie atavică numită arhivistul Tânjală care ghici cu ce se îndeletniceşte ?

    • Ei, Tânjală e o subspecie, care face de fapt parte din specia atavică Mitică, larg reprezentată în toate categoriile profesionale. Cică Mitică ar fi, totuşi, înzestrat cu o mare inteligenţă contemplativă :)))

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s