Căpşunarul şi „tâmpita de patrie”

Posted: Octombrie 2, 2010 in In contra locurilor comune
Etichete:, ,

Mi se întâmplă uneori să mă îndrăgostesc de o carte. E ciudat, cum mi se întâmplă. O cumpăr, o răsfoiesc, găsesc în ea doua-trei rânduri, un paragraf care mă cucereşte, se declanşează le coup-de-foudre. Apoi, luni în şir, îi dau târcoale şi nu îndraznesc să o citesc. Ca să nu stric vraja. Nu ştiu dacă e semn de egoism, dar, de regulă, mă îndrăgostesc de cărţi în care mi se întâmplă să mă regăsesc.

Acum câteva luni, Mirel Bănică m-a invitat la lansarea Falsului jurnal de căpşunar. Mi-a trimis afişul şi un mesaj scurt: „Trebuie să vii. Şi tu ai fost căpşunară.” N-am ajuns, nu ştiu dacă din cauza invitaţiei – care conţinea o imagine despre mine pe care nu eram chiar gata să mi-o asum – sau din vreo cauza oarecare a vieţii mele anoste de birocrat. Probabil din ambele cauze reunite. Dar am cumpărat cartea ulterior, din snobism (puţin) şi din amiciţie (multă şi sinceră) pentru Mirel, un spirit liber care ştie să treacă cu eleganţă prin lumea sufletelor de slugă. În metrou, am deschis cartea la întâmplare şi am găsit acest pasaj:

„Am privit aseară cu nesaţ pe canalul Arte un reportaj despre mocăniţa de pe Valea Vaserului, Vişeu. Mi-au dat lacrimile, bogate şi mari, din cauza emoţiei şi dorului de casă. Ceva ce nu pot prinde în cuvinte, oricât mi-aş dori. Mă identificam atât de bine cu acele locuri, cu acel fluierat familiar al locomotivei de jucărie, cu acei oameni aspri şi simpli…” (p.169)

Atunci m-am îndrăgostit de cartea lui Mirel! Instantaneu şi fără voie, aşa cum te îndrăgosteşti de obicei, după ce multă vreme ţi-ai spus că aşa ceva nu ţi se poate întâmpla tocmai ţie.

Mi-am amintit dintr-o dată, cu detalii, o întâmplare dintr-un alt metrou şi dintr-un timp deja trecut al vieţii mele. O întâmplare mută a cărei protagonistă am fost şi al cărei unic spectator, amuzat-înţelegător, a fost E.
Era „vremea de glorie” a românilor cântăreţi la metroul din Paris. Nu trecea nicio staţie fără să se urce o nouă echipă, acordeon plus „voce”, trăgând după ei o sculă cu aspect antediluvian, pe care cred că le-o închiria chiar administraţia metroului (sau şi-o pasau ei între ei) şi care, am realizat la un moment dat, era de fapt un amplificator. Era o hărmălaie de nedescris în trenurile acelea, eu şi E. ne simţeam efectiv agresate, în lungul nostru drum cu linia IV. Erau nu mai puţin de 14 staţii de la căminul din Porte de Clignancourt (acel pitoresc Ferentari al Parisului) până la şcoala noastră „de fiţe” de pe Saint-Germaine (Sciences-po, chapeau!, cum ne gratulase un coleg gabonez, căminist cu ştate vechi în imperiul „Delaporticeilor”, neuitând să adauge: „Şi ce căutaţi voi acolo?”). 14 staţii, ca tot atâtea trepte ale infernului pentru bietele noastre urechi maltratate. E. nu înceta să se minuneze de răbdarea politicoasă şi aparent fără sfârşit a călătorilor parizieni, care nu schiţau niciun gest de indignare sau respingere faţă de această agresivă formă de „ocupaţie naţională”. Erau impasibili, unii cu căştile pe urechi, alţii cu o carte pe genunchi, alţii privind pur şi simplu în gol ca nişte păpuşi rămase fără baterie. „Blestemul civilizaţiei”, conchiseserăm amândouă în cele din urmă. Ba chiar E., de la înălţimea staturii ei de basarabeancă hrănită bio, trăsese concluzia că tot excesul de civilizaţie ne făcuse şi pe noi, la Bucureşti, să asistăm fără reacţie la scenele de buzunărire în autobuz a bătrâneilor fără apărare. Chestie de perspectivă, gândeam eu cu amărăciune, în vreme ce simţeam cum îmi crapă obrazul de ruşine la ideea că sunt compatrioată cu acei vajnici producători de zgomote.
Ei bine, în ziua cu pricina am urcat în metrou ca de obicei, am ocupat demne una dintre banchetele soioase şi înghesuite (privilegiul celui care urcă la capătul liniei) şi ne-am pregătit de concertul obişnuit. Au apărut la Marcadet, doi ţigani la vreo patruzeci-cincizeci de ani, burtoşi şi cu ghiuluri. S-au postat chiar în faţa noastră, aşa că i-am observat fără să vreau. Lălăiau fără chef „Drumurile noastre, poate…”, aveau cearcăne, păreau epuizaţi de viaţa pe care o duceau. Schimbau între ei priviri hăituite. Cel mai apropiat de uşă se uita atent la fiecare staţie, să vadă dacă urcă vreo echipă de la paza metroului. Purtau nişte ciocate obosite, pulovere de lînă cu modele familiare, hainele oamenilor obişnuiţi din Giuleştiul meu de baştină. Miroseau a sărăcie, a disperare şi a tramvaiul 44. M-a cuprins dintr-o dată o duioşie fără margini faţă de acei oameni şi faţă de cântecul lor lălăit. M-am simţit solidară cu ei, străină ca şi ei în metroul acela plin de francezi indiferenţi, purtând ca şi ei sub pleoape umbrele triste ale unei ţări pe care o uram şi de care mi-era dor în acelaşi timp. Am realizat că eu şi ei suntem una, pentru că numai nouă cântecul lor ne spunea ceva (acelaşi ceva), numai noi, în vagonul acela de metrou, puteam închide ochii şi vedea aceleaşi peisaje sordide de care ne era dor, simţi aceeaşi mizerie melancolică sub piele (de care ne era dor), visa fără speranţă acelaşi vis al întoarcerii într-o lume care nu ne iubea, nu ne voia înapoi şi ne-ar fi trimis fericită la dracu’ pentru totdeauna. Şi am început să plâng, aşa cum de puţine ori am plâns în viaţa mea: tăcut şi cu multe lacrimi, fără schimonoseală şi fără durere. Un plâns eliberator de om care îşi înţelege şi îşi acceptă în sfârşit condiţia. Am plâns cu capul ascuns în şalul lui E., şalul cel mov cumpărat cu 10 euro de la marché aux puces. Am coborât la Saint-Germaine şi, tot restul zilei, am făcut frumos pe intelectuala din Est pentru colegii mei francezi, bogaţi, simpatici şi uşor stângişti, care ne tratau cu aceeaşi condescendenţă cu care părinţii lor bogaţi, simpatici şi stângişti de-a binelea îi trataseră, la vremea lor, pe esticii refugiaţi de urgia comunistă.

De atunci şi până azi n-am mai pomenit nimănui despre această întâmplare, care cred că a fost prima manifestare de patriotism din viaţa mea. Ba chiar m-am străduit s-o uit pentru că mă jena. Aşa cum mă jena amintirea primului meu Crăciun la Paris, moldo-româno-polonez, cu gateau chinois cumpărat de la Franprix în loc de cozonac, cu Bregovici şi cu noi toţi, români şi polonezi, căzuţi în admiraţie în jurul „cadoului” primit de E. de la Chişinău: o poză cu familionul zâmbitor, reunit în păr în jurul unei mese încărcată cu sarmale, plăcinte, fripturi rumene şi un imens tort de frişcă production maison, pe care scria cu litere tremurate „La mulţi ani!”

Le-am alungat pe toate din minte până acum câteva zile când o frază a Hertei Muller, citită pe fugă din România liberă, mi-a activat efectul de madlenă: „Tâmpita de patrie vine cu tine chiar dacă nu vrei. Şi te chinuieşte şi acolo unde te-ai dus ca să scapi cu viaţă.” Ajunsă acasă, am scos din raft cartea lui Mirel şi m-am hotărât s-o citesc, cu riscul de a rupe vraja îndrăgostirii la prima vedere. N-a rupt-o. Îţi mulţumesc, Mirel, că mi-ai reamintit cum e să fii „căpşunar academic”!

În seara asta, când „tâmpita de patrie” îmi face semne obscene din spatele televizorului dat pe mute, mă uit amuzată la poliţiştii care, de supărare, au dat cu caşcheta după câinii obezi din Cotroceni. Si mă felicit în sinea mea pentru că ştiu ceva ce ei n-au apucat să afle: oricât ne-am dori să nu conteze, inscripţia aceea de pe caşcheta lor nu e deloc o vorbă goală, ci un destin pe care îl ducem cu toţii în spate, cu care ne-am născut şi de care nu putem scăpa cu niciun chip.
Semper fidelis patriae tâmpitae. Asta e!

Anunțuri
Comentarii
  1. […] cam nasol de la normalitate am mai avut şi înainte, mai precis acum vreo patru-cinci ani. Eram tot în metroul parizian, un spaţiu încărcat de posibilităţi şi semnificaţii, unde am trăit …. Bănănăiam prin zonă în compania unei colege americano-franţuzoaică, devenită între timp […]

  2. radu de la afumati spune:

    multumesc pentru raspuns. ma duc si eu la libraria eminescu, sper sa o gasesc acolo.
    romania nu este paradis, dar parca este mai bine ca in canada. cartea aceasta sper sa imi arate ca nu am facut rau ca am lasat in urma o tara civilizata, totushi.

    radu

  3. radu de la afumati spune:

    am gasit blogul Dv din intamplare. nu stiu cine este acest domn mirel banica, dar as vrea sa cumpar si eu cartea, daca spuneti ca-i ajuta pe repatriati (eu tocmai m-am intors din canada, ontario).
    stiti cumva unde pot gasi in bucuresti acest volum?

    Radu

  4. […] Căpşunarul şi „tâmpita de patrie” Sat Oct 02, 2010 18:34 pm Mi se întâmplă uneori să mă îndrăgostesc de o carte. E ciudat, cum mi se întâmplă. O cumpăr, o răsfoiesc, găsesc în ea doua-trei rânduri, un paragraf care mă cucereşte, se declanşează le coup-de-foudre. Apoi, luni în şir, îi dau târcoale şi nu îndraznesc să o citesc. Ca să nu stric vraja. Nu ştiu dacă […] […]

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s