“Sindromul Piteşti” – La umbra surselor în floare

Posted: Octombrie 13, 2010 in In contra locurilor comune
Etichete:, , , ,

„Le syndrome de Vichy” e titlul unei cărţi de-acum celebră publicată de istoricul francez Henry Russo în 1987. Această carte cuprinde o analiză a reflectării regimului de la Vichy şi a perioadei Ocupaţiei în memoria societăţii franceze postbelice. Analiza e dezvoltată în planuri multiple: memoria oficială, aceea promovată de factorul politic prin intermediul comemorărilor, memoria actorilor direcţi (partizani ori colaboraţionişti), memoria „indirectă” reflectată în media, cinematografie, manualele şcolare, efectele istoriografiei asupra memoriei şi efectele sensibilităţii publice asupra evoluţiei acţiunilor judiciare îndreptate în contra criminalilor de război. Punctul de plecare al acestui model de analiză istoriografică – devenit deja clasic – era constatarea autorului său, a cărui formaţie intelectuală începe „la umbra lui mai ’68”, că „Franţa e bolnavă de propriul ei trecut”.
O constatare similară pare a se afla la originea excelentului studiu al Cristinei şi al lui Dragoş Petrescu, „The Piteşti Syndrome. A Romanian Vergangenheitsbewältigung?”, publicat în volumul colectiv coordonat de Stefan Troebst şi Susan Baumgartl, Postdictatorische Geschichtskulturen in Süden und Osten Europas. Bestandsaufnahme und Forschungperspektiven, Wallstein Verlag, Göttingen, 2010, pp. 502-618.
Cristina şi Dragoş Petrescu fac parte dintre acei istorici de nouă generaţie care au încercat să se salveze prin forţe proprii – recte, prin rigurozitate ştiinţifică şi o bună asimilare a modelelor teoretice – din vârtejul aproximărilor superficiale. Studiul despre care voi vorbi în continuare este, cred, o dovadă că încercarea le-a reuşit.

Sintagma care dă titlul studiului, „sindromul Piteşti”, reprezintă o sinteză inspirată din altele două: una, „Sindromul Vichy”, având deja o solidă carieră în istoriografia internaţională; cea de-a doua, „fenomenul Piteşti”, la fel de solid ancorată în istoriografia românească a ultimilor douăzeci de ani. Noua sintagmă ilustrează fericit ideea de bază a demersului soţilor Petrescu: prin modul în care s-a structurat, prin natura şi interesele actorilor care au contribuit la cristalizarea ei, memoria dominantă a comunismului românesc este, în acest moment, una parţială, reflectând aproape exclusiv ideea de represiune fizică instrumentată de Partid şi, mai ales, de Securitate împotriva marii mase a societăţii româneşti. Efectul acestei reprezentări dominante este identificat de cei doi autori ca „monopol asupra sferei publice al unui unic mod de rememorare a comunismului”. (p.507)
„Sindromul Piteşti” are cel puţin trei manifestări pregnante, devenite, prin repetiţie, tot atâtea locuri comune ale memoriei dominante: 1) regimul şi ideologia comuniste au fost aduse în România de Armata Roşie şi au rămas străine spiritului românesc; 2) teroarea stalinistă din România a fost mai mare decât în oricare alt stat al Europei sovietizate; 3) regimul Ceauşescu a avut ca trăsătură preponderentă, represiunea. La cealaltă extremă a reprezentării publice se află imaginea regimului comunist ca factor de progres economic şi apărător al interesului naţional, o reprezentare promovată – cum altfel? – de foştii reprezentanţi ai aceluiaşi regim. Aşa cum notează însă cei doi autori, locul ocupat de această ultimă reprezentare în discursul public este mai degrabă secundar, comparativ cu discursul dominant despre represiunea politică.
Între cele două extreme ale reprezentării comunismului românesc nu prea se mai află nimic, fapt subliniat de Cristina şi Dragoş Petrescu ca element de vulnerabilitate pentru credibilitatea efortului public de memorizare a comunismului românesc. Desigur, această non-existenţă a reprezentărilor intermediare nu se datorează lipsei acestora din mentalul societăţii româneşti, ci lipsei interesului actorilor publici de a le prelua, legitima şi pune în circulaţie.
Partea cea mai interesantă a studiului, aceea care oferă cheia spre explicaţiile cauzale, e reprezentată de analiza actorilor înşişi, cei care participă direct la articularea discursului asupra memoriei comunismului şi care deţin instrumentele consacrării publice a unei memorii dominante. Trei categorii sunt vizate de analiză: actorii politici, grupurile reprezentând societatea civilă (AFDPR, Grupul pentru Dialog Social, Alianţa Civică, etc.) şi reprezentanţii fostului regim comunist. Absenţa semnificativă din acest „top” al actorilor memoriei, înregistrată ca atare de cei doi autori ai studiului, îi vizează pe istorici şi, implicit, istoriografia. Aceasta nu pentru că istoricii români ar fi stat deoparte în dezbaterea publică, ci pentru că vocea lor nu a reuşit să se constituie ca una distinctă. Aşa cum explică Cristina şi Dragoş Petrescu, poziţia istoricilor a rămas preponderent captivă în perspectiva furnizată de sursele lor, opiniile exprimate de istorici s-au „străduit” chiar, în unele situaţii, să nu contrazică interpretarea subiectivă oferită de sursa însăşi. Pe scurt, efortul critic al reprezentanţilor unei profesii care prin definiţie trebuie să fie critică a fost doar minor şi s-a exercitat aproape exclusiv în umbra surselor, fără să aspire la depăşirea viziunii propuse de acestea. Ca atare, istoricii români ai comunismului nu au fost nici un moment, pe parcursul ultimilor douăzeci de ani, în măsură să se constituie într-o voce de sine stătătoare în simfonia discursurilor asupra semnificaţiilor, implicaţiilor şi modului de memorizare a perioadei lor de studiu.
Concluzia aceasta, pe care cei doi autori o trag de o manieră pe cât de elegantă, pe atât de argumentată, am formulat-o şi eu – cu mijloace „jurnalistice”, e drept – în cuprinsul acestui blog. Nu pot decât să mă simt încurajată de constatarea că tot mai multe voci din interior încep să vorbească deschis despre necesitatea autonomizării istoriografiei faţă de politic, dar şi în raport cu „sfera publică” interpretată exclusiv în termeni de „societate a spectacolului”. Nu cred că rolul istoricului este acela de a spune unui grup dominant ca vizibilitate publică ceea ce acest grup vrea să audă, aşa cum nu cred că istoricul român nu poate fi, ca voce publică, altceva decât maimuţa lui Darwin sau câinele lui Pavlov. Personal, prefer postura de papagal al lui Flaubert şi îmi doresc din tot sufletul să nu fiu singura.
Cristina şi Dragoş Petrescu furnizează un set de explicaţii pertinente asupra cauzelor şi efectelor stării de fapt constatate. Principalul efect este perpetuarea mitului poporului român ca „victimă inocentă” a comunismului şi, complementar, a unei viziuni maniheiste de tipul „ei” şi „noi”: „ei”, puţini, dar răi, „noi”, mulţi, buni, dar cu vertebrele sfărâmate de frică. Pe fondul unei asemenea reprezentări dominante, ideea legitimării de facto a regimului comunist prin intermediul „micului colaboraţionism” cotidian apare, desigur, ca o blasfemie, aşa cum doar blasfematorii ar putea îndrăzni să afirme că „rezistenţa prin cultură” este, în fond, o altă denumire pentru colaborarea pasivă a intelectualilor români cu un regim denunţat post factum drept opresiv.
Merită apreciată obiectivitatea cu care cei doi autori stabilesc cauzalităţile şi motivaţiile fiecărei categorii de actori analizată. Nimeni nu poate pune la îndoială dreptul victimelor de a păstra în conştiinţa publică memoria suferinţelor lor şi nici legitimitatea exigenţelor lor de reparaţii morale şi juridice. Dintre toţi actorii memoriei dominante a comunismului românesc, victimele directe ale acestuia (şi AFDPR ca voce predominantă a lor) sunt singurele a căror poziţie justiţiară este în mod indiscutabil firească şi legitimă. Lucrurile stau însă puţin diferit în cazul intelectualilor publici de generaţie nouă şi foarte nouă. „Anticomunismul postcomunist” al primilor este, în primul rând, reflexul unui complex de vinovăţie, o formă de autojustificare şi de compensare tardivă a pasivităţii din ultimii ani ai regimului comunist. Pentru ceilalţi, anticomuniştii de foarte nouă generaţie, se aplică simplu, fie explicaţia maimuţei lui Darwin, fie aceea a câinelui lui Pavlov.

Una peste alta, studiul Cristinei şi al lui Dragoş Petrescu, consistent, documentat şi argumentat, merită, cred eu, o mediatizare mai largă în mediile româneşti de specialitate. N-aş vrea să fiu bănuită de autohtonism păgubos, nu contest că e bine ca istoriografia românească să aibă „ieşiri” de bună calitate în publicaţiile internaţionale, dar mi se pare deja cam îngrijorătoare constatarea că producţiile academice de valoare – şi aşa puţine – aparţinând unor istorici români ajung să fie cunoscute mai degrabă în afara României decât în interiorul ei. Pesemne că asta e cea mai bună reţetă de a rămâne înţepeniţi în superficialitate, diletantism, diaree verbală şi acnee pseudojustiţiară.
De aceea mi-am făcut o datorie profesională din a semnala aici respectivul studiu, pentru eventualii cititori, mai mult sau mai puţin specializaţi, care şi-ar dori să aibă o imagine comprehensivă şi cât mai obiectivă cu putinţă asupra procesului postcomunist de memorizare a comunismului românesc. Şi îndrăznesc să sper că acest studiu, alături de alte câteva la fel de bune, publicate de istorici români în străinătate, va ajunge la un moment dat să fie citit, discutat şi…corect citat în lucrările altor istorici români, publicate, de această dată, în România.

P.S. 1: „Vergangenheitsbewältigung” este echivalentul german al expresiei englezeşti „coming to terms with the past”. S-ar putea să fie o simplă scăpare personală, dar nu îmi vine deloc în minte vreo sintagmă românească echivalentă. Mă poate ajuta cineva? Ofer recompensă.

P.S. 2: Notă la nota 30 de la pagina 519: „Imnul golanilor” a fost cântat de Cristian Paţurcă, nu de Vali Sterian, iar versurile au fost scrise de Laura Botolan (am verificat pe Google). Iată o eroare pentru care, n-am nicio îndoială, împricinaţii autori vor fi aspru înfieraţi de „miliţia spirituală”. Hi, hi, hi!

Anunțuri
Comentarii
  1. Badea Liviu spune:

    Ma bag si eu la bere :):))
    Pentru racompensa (merge si-o bere): la PS1, termenul de „rememorare”, merge? Stiu, nu contine si „coming to terms with” decat subliminal, dar….asumare? Mai incerc 🙂

  2. bubi spune:

    „coming to terms with the past” – împăcarea cu trecutul

  3. Radu A. spune:

    4. Partidul Comunist a fost adus si impus in Romania de evrei ?

  4. Radu A. spune:

    În vremurile astea de criză, eu mă bag pentru recompensă !
    „Coming to terms with the past” ar putea fi „o asumare a trecutului” sau „concilierea (sau reconcilierea ?) cu trecutul”. Sper că sunt pe aproape că deja mă văd cocoţat pe purcoiul de bani ! Recompensa se referea la bani, nu ? 🙂

    Din păcate, istoriografia post-decembristă a perioadei comuniste din România este plină deja de mituri. Trei dintre ele au fost prezentate punctual de tine!
    Poate dl. Boia mai publică o carte doar pentru perioada comunistă (de fapt perioada socialistă, pentru că aşa ne spunea, mai pe scurt, un istoric că ar fi termenul corect !).

    Şi încă ceva. Poţi da nişte titluri de lucrări apărute în străinătate sau în ţară legate de „asumarea corectă” d.p.d.v. istoric a comunismului în România, să afle şi istoricii profani!

  5. dana spune:

    Excelenta prezentare de carte. Evident lucrarea se înscrie în seria celor care de ceva timp incearca sa tina memoria treaza asupra unei perioade istorice teribile. Dar ceea ce mi/a placut mai mult a fost curajul d/voastrade a sustine cu tarie ca cercetarea istorica trebuie sa iasa de sub semnul si comandamentul politicii de moment. Asa este! Si numai asa istoria va redeveni interesanta pentru cei tineri si resoectata de cei mai in varsta. Si trecutul sa nu mai poata deveni sursa unui viitor care sa/l repete. Dar dincolo de arhive si fara a nega maxima importanta a acestora, oare nu ar fi bine sa se adune amintirile celor care mai sunt in viata si erau destul de maturi pentru a constientiza ce se intampla atunci in anii 50? In Franta revista Histoire a lansat anul trecut o asemenea actiune de colectare a amintirilor oamenilor obisnuiti in ideea ca diferentele intre viata celor de atunci si cea a tinerei generatii de astazi ssunt enorme si pot deveni o piedica in calea unei reale comunicari.

    • Va multumesc pentru apreciere, dar cred ca nu o merit. Nu e greu sa faci o prezentare buna unui articol excelent. Cei care trebuie felicitati sunt autorii studiului, fara indoiala. In ce priveste initiativele de istorie orala, stiu ca au mai fost si s-au mai colectat astfel de marturii, de catre istorici si sociologi, in proiecte individuale sau de grup. Din cate stiu – sper sa nu ma insel – un astfel de proiect exista la CNSAS si e pe cale sa existe si la IICCMER.

  6. […] “Sindromul Piteşti” – La umbra surselor în floare Wed Oct 13, 2010 12:47 pm “Le syndrome de Vichy” e titlul unei cărţi de-acum celebră publicată de istoricul francez Henry Russo în 1987. Această carte cuprinde o analiză a reflectării regimului de la Vichy şi a perioadei Ocupaţiei în memoria societăţii franceze postbelice. Analiza e dezvoltată în planuri multiple: memoria oficială, aceea promovată de factorul politic prin intermediul comemorărilor, memoria […] […]

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s