O dimineaţă în autobuz

Ştiu oameni care se trezesc dimineaţa rapid, optimişti, plini de viaţă şi de idei. Ştiu chiar oameni care pretind că sunt mai deştepţi dimineaţa. Eu nu sunt dintre aceştia. Pentru mine, dimineaţa are greutatea plumbului, iar lumea mă enervează de dimineaţă mai mult decît în alte momente ale zilei. Pur şi simplu, are nişte contururi mult prea ferme ca să fie pe gustul meu. Simt fiecare dimineaţă ca pe o victorie a grosolanei gravitaţii asupra dreptului fragilităţii omeneşti de a visa fără consistenţă. Nu ştiu câţi bucureşteni au remarcat că dimineţile lor, de când ies pe o uşă până intră pe o alta, sunt însoţite de zgomotele ciudat îngemănate ale ciorilor şi ale pescăruşilor. Eu, pe ciorile bucureştene le pot înţelege, dar pe pescăruşii bucureşteni nu-i înţeleg deloc.
Alaltăieri era o astfel de dimineaţă, fără ciori şi pescăruşi, dar cu ploaie. Lopătând îndârjită printre maşinile parcate pe trotuar, am reuşit să prind în ultimul moment un fel de rată comunală, care în ultimii cinci ani face legătura între Giuleştiul meu nedreptăţit de cronici şi metropola lui Oprescu, via podul lui Băse. M-am cocoţat şi m-am proptit resemnată de-o bară ruginită, persuadându-mă că trăiesc în cea mai bună dintre lumile posibile. Şi şandramaua a luat-o, as good as it gets, la vale, cu noi în ea.
Lângă mine, un bătrânel cu geacă de fâş şi fular în carouri, genul pensionar militar neîmpăcat cu soarta. L-am recunoscut dintr-o privire ca fiind din categoria celor care încă mai cred în efectul pozitiv al educaţiei asupra fiinţei umane, chiar şi pe malul Dâmboviţei. Drept pentru care nu m-a mirat deloc să-l aud răţoindu-se, în secunda doi după ascensiune, la poporul înghesuit care „stă ca vitele buluciţi într-un loc”. Un june cu înfăţişare de middle class (zic june fiindcă părea de vârsta mea), probabil dintre cei care se simt mai deştepţi dimineaţa, s-a dat vexat de comparaţie şi i-a atras atenţia lui „tataie” că nu-i frumos să vorbeşti aşa cu oamenii care se duc la muncă, în vreme ce dumneata n-ai nicio treabă precisă. Ce-a urmat, a făcut toţi banii de abonament şi cred că merită povestit la cât mai mulţi ghinionişti care n-au fost de faţă.
Ei bine, nu, nu a fost o ceartă clasică, cu înjurături, păruieli şi intervenţii de la cucoanele corpolente aşezate pe scaune. No, sir! Asta ar fi fost prea banal ca să merite povestit.
Lucrurile au luat o turnură originală din momentul în care l-am văzut pe bătrânelul nostru cu geacă de fâş schimbându-şi concentrat o mână cu alta, pe bara ruginită şi căpătând brusc un aer de Păltiniş. Şi…a început cea mai tare lecţie de psihanaliză la care am asistat până în prezent.
În introducere, junelui i s-a luat în vizor viaţa sexuală. Sau, mă rog, intimă, dat fiind că – reţineţi, vă rog – pe tot parcursul demonstraţiei sale retorice, „tataie” nu a rostit niciun cuvânt de nereprodus înainte de miezul nopţii. I s-a explicat că, probabil, are un complex de inferioritate faţă de femei şi că, iarăşi probabil, fie are o nevastă care îl domină, fie n-are nevastă, ci doar o mamă care încă îi mai face pacheţel dimineaţa şi îi controlează banii de buzunar. În oricare dintre cele două situaţii, se presupunea că junele nostru era condamnat să nu-şi poată satisface impulsurile naturale pe căi socialmente acreditate, ci pe ascuns, cu „femei pe care le plăteşte” (chiar aşa i s-a spus, să nu vă închipuiţi ceva mai obscen, că nu e cazul). Şi tot aşa, ca presupunere, ni s-a vânturat prin faţa ochilor minţii ideea că, la sfârşitul acestor debusolate căutări ale cărnii, junele nostru se duce acasă măcinat de remuşcări şi de teama de a-şi privi în ochi tovarăşii de autobuz.
Secundo, odată intraţi în cuprinsul prelegerii, ni s-a prezentat cu efecte retorice bine alese, situaţia profesională, presupus nu tocmai roză, a subiectului. Mai precis, i s-a citit în ochi că e un nenorocit de slujbaş, bugetar sau „de companie”, al cărui şef tiran îl persecută în fiecare zi, dându-i sarcini meschine, mult sub capacitatea lui intelectuală şi explicându-i în fiecare moment că nici pe acelea nu le face ca lumea. I s-a prezis că nu are niciun viitor în respectiva instituţie sau companie şi că, date fiind caracteristicile lui genetice, ar trebui să-şi găsească o activitate lucrativă (sau, de ce nu, contemplativă) care să presupună plecarea de-acasă la o oră mai târzie sau mai matinală decât aceea la care venerabilul profesor de psihanaliză obişnuieşte să iasă. Aici, berbantul meu, care mă însoţea, a simţit nevoia să intevină cu un murmur aprobator şi o bătaie admirativă din palme, dar l-am redus la tăcere cu un bobârnac, deoarece nu voiam să pierd niciun cuvânt din fascinanta desfăşurare de forţe intelectuale.
Cam pe când începeam să mă tem ( şi să regret) că prelegerea nu se va sfârşi până ajungem la capătul liniei, vorbitorul a trecut la consideraţii despre trecutul subiectului său. Respectiv, i s-a explicat că, cel mai probabil, a fost un pionier zelos, care tocea lecţiile pe de rost, lua bătaie de la colegi şi cerşea în pauză atenţia tovarăşei învăţătoare, cu speranţa secretă, dar deşartă de a ajunge comandant de detaşament. Că, pesemne, a încercat de mai multe ori la facultate, pe vremea lui Ceauşescu, când admiterea însemna ceva, dar că nu a reuşit să intre decât mult mai târziu, pe la vreo particulară plătită din banii mamei, nevestei sau al altei relaţii milostive. În acest punct, unii dintre spectatori, în special din segmentul de vârstă 18-25, au cam început să mustăcească şi să facă feţe-feţe.
Din fericire, psihanalistul nostru a trecut repede la partea de încheiere, care – cum altfel – a cuprins consideraţii pertinente despre viitorul subiectului şi, implicit, al publicului ascultător. Ni s-a prezis că vom deveni nişte fiinţe bizare şi inconsistente, asexuate, asentimentale, amorale şi asociabile în sensul de turmă. Şi că, în consecinţă, vom ajunge să ne înduioşăm, să considerăm un compliment şi să îi mulţumim recunoscători retorului care ne-a făcut vite.
Pe acest ultim efect, retorul a coborât la prima, lăsându-şi publicul într-o tăcere reculeasă şi respectuoasă. Nimeni n-a avut nicio concluzie de tras, nici măcar băieţii de la REBU care, refugiaţi în partea din spate a măgăoaiei, participaseră la demonstraţie la fel de absorbiţi ca şi mine. Palid ca o lampă de neon, subiectul privea pe fereastră prefăcându-se că nu s-a întâmplat nimic.
Primul care şi-a revenit a fost tot berbantu’ meu, care mi-a şoptit la ureche cu îndreptăţită mândrie patriotică: „Auzi, tu îţi aduci aminte ce ziceai de negresele alea de la Paris, care, dacă le împingeai în autobuz, îţi recitau dintr-o suflare Declaraţia drepturilor omului? Na, că tot noi suntem mai tari!”