Cum mi-am petrecut mitingul la tavernă

Posted: Octombrie 27, 2010 in Viata la Bucuresti
Etichete:

În seara asta voiam să scriu despre altceva, ceva serios. Dar am fost deturnată de invitaţia lansată de un coleg care a dorit cu orice preţ să-şi sărbătorească avant la lettre doctoratul. Aşa că am pornit, în compania lui, a altui domn bine şi a berbantului din dotare, în căutarea unei cârciumi pe măsura evenimentului. Până la urmă, am eşuat într-o tavernă cu aere vag proletare din apropierea Cheiului Gârlei. Banchete din piele cu carouri, inevitabila lumină verde, un decor din mănunchiuri de baloane colorate – al căror rost nu am reuşit să-l înţeleg – şi, nelipsită, plasma din perete pe care se dădeau în bărci nişte tonomate. Afară, un vânt tăios de început de iarnă, care aducea până la noi, în valuri, zgomotul mulţimii de mitingişti din faţa parlamentului. Pe fundal, dulcile claxoane ale maşinilor blocate în trafic, strunite elegant de nişte poliţai zgribuliţi, în mod evident cam supăraţi pe viaţă.
Ne-am aşezat la o masă şi, după prostu-mi obicei, am luat pulsul societăţii din două ocheade. Doar două mese erau ocupate. La una, un pensionar vegeta în faţa unei sticle de apă plată alături de amantă, ori de soţia mult mai tânără, nu mi-am putut da seama. La cealaltă, trei domni cu aspect de funcţionăraşi de provincie şi o doamnă între vârste, cu haină de piele, părul vopsit în roşu şi un telefon mobil agăţat de ureche. Întreaga suflare din locantă – inclusiv grupul nostru de petrecăreţi – stătea cu ochii lipiţi de plasma pe care se derulau imagini cu Emil Boc înecat într-un jacuzzi de bibliorafturi, în vreme ce nişte jandarmeriţe cu ochi albaştri martirizau în iarbă un domnişor grăsuţ, ochelarist şi încătuşat. La masa noastră de doctori şi doctoranzi, miticismul era în floare: se aclama şi se puneau pariuri de fiecare dată când mulţimea de mitingişti îngheţaţi, încotoşmănaţi în pufoaice, se împungea parte-n parte cu jandarmii, ca la „ţară, ţară, vrem ostaşi”. Pe ecran, Monica Tatoiu avea şi ea micul ei razboi cu un lider sindical, iar printre cârâieli mai răzbătea când şi când vocea apocaliptică a moderatoarei: „Acum îl duc la camion, probabil să-l împuşte!” Tot printre cârâieli, propensiunea noastră către analiza politică era întreruptă periodic de sunetul telefonului mobil al domnului pensionar: o voce de copil care cânta cu antren „ai-ai-ai-ai, yuppy-yuppy-yuppy-yu, yuppy-yuppy-yuuuu”.
Rupţi de foame şi plictisiţi de aşteptarea farfuriilor pline, nici nu ne-am dat seama când am început să facem obiectul unei intense campanii „de solidarizare”. Unul dintre domnii cu aspect de funcţionăraşi de provincie, foarte activ politic judecând după fluierăturile indignate proletar la adresa televizorului, ne luase deja în vizor ca să ne explice că ni s-au tăiat salariile (de unde ştia, m-am întrebat, oare bugetarii degajă un miros specific??), că „ăştia” sunt nişte hoţi şi că jandarmii, ai dracului, tot îi bat pe bieţii oameni, deşi şi lor li s-au tăiat…etc. Încurcaţi, zâmbeam politicos cu ochii la plasmă; în fond, noi nu eram acolo decât pentru ceva haleală şi o caterincă de circumstanţă, ceea ce ne făcea să ne simţim teribil de inutili societăţii. Berbantul meu, cel mai botanist dintre giuleşteni, mă ia la aparteu să-mi explice cu aere de strateg: „Vezi, lumea e în fierbere, deja apar solidarizări spontane.” Cum aş fi putut să-l contrazic, când aveam în faţă o dovadă aparent vie.
În fine, au venit farfuriile, ne-au mai apărut culorile în obraji, iar mitingul se desfăşura acum printre clefăiturile noastre. Totul mergea strună şi părea chiar să aibă un sens până când, pe neaşteptate, mobilul cucoanei cu părul roşu a prins glas (altul decât cu yuppy-yu), iar ea a devenit deosebit de agitată: „Nu aud nimic, ia-l repede că nu aud nimic!” Unul dintre companioni a preluat telefonul, l-a zgâlţâit puţin să-l încălzească şi l-am auzit zbierând în el: „Alo, domnu’ şofer, unde sunteţi acum? La Militari? Sunt toate autocarele? Bine, ne strângem acum cu toţii.” Şi, agale, ca oamenii supăraţi că trebuie să plece la muncă, cei patru s-au ridicat de la masă, şi-au încheiat oftând hainele de piele şi au ieşit afară, în vânt.
Când am plecat şi noi, cu maşinuţa sărbătoritului, am amorţit vreo douăzeci de minute în spatele unui autocar kaki pe parbrizul căruia scria mare „PROTEST”. Înăuntru, lângă şofer, am zărit un domn cu haină de piele care le vorbea vioi la microfon unor mitingişti în pufoaice, ce păreau să se dezgheţe lent pe scaunele lor.
Când am ajuns acasă am aflat şi deznodământul: moţiunea a picat, Boc a căzut în picioare. Am răsuflat uşuraţi: noroc că Boc n-are cum să cadă de la o înălţime prea mare. Am închinat un gând pios şi un pahar cu pălincă în amintirea revoluţionarilor din taverna cu baloane colorate. Şi mi-am recitat, încă o dată, mantra mea favorită din „Filantropica” : „Dom’ne, viaţa e complicată şi prezintă multe aspecte.” Pe bune că aşa e!

Anunțuri
Comentarii
  1. […] Cum mi-am petrecut mitingul la tavernă Wed Oct 27, 2010 20:05 pm În seara asta voiam să scriu despre altceva, ceva serios. Dar am fost deturnată de invitaţia lansată de un coleg care a dorit cu orice preţ să-şi sărbătorească avant la lettre doctoratul. Aşa că am pornit, în compania lui, a altui domn bine şi a berbantului din dotare, în căutarea unei cârciumi pe măsura evenimentului. […] […]

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s