„Rezistenţa în vie” – O lectură de sezon

Posted: Octombrie 28, 2010 in comunism
Etichete:, , , ,

Acum o săptămână, plecând de la un articol al lui Vintilă Mihăilescu în Dilema veche, m-am jucat cu conceptul de „rezistenţă în vie” şi cu propunerea de a-l contrapune celui deja consacrat – şi un pic supralicitat – de „rezistenţă în munţi”. M-a sedus parabola băbuţei care continua să-şi lucreze liniştită petecul de vie, în vreme ce buldozerele „reconstrucţiei socialiste” avansează, pas cu pas, spre casa ei. Atitudinea imperturbabilă a bătrânei se hrănea din încrederea în binele care trebuie să triumfe până la urmă, dar şi din conştiinţa posibilităţii miracolului. Miracolul se produce, iar binele băbuţei triumfă în cele din urmă: vine decembrie ’89, cad comuniştii (adică ăia din prima linie, restul nu se pune), femeia scapă cu casa nedemolată şi cu via aşijderea. În plus, la sfârşitul „rezistenţei” sale, via pe care o săpase conştiincios era în picioare, umbroasă şi roditoare. Bref, băbuţa a învins, în felul ei, comunismul fără să se fi preumblat mânioasă cu kalashnikov-ul la brâu, fără să fi invocat paraşutarea vreunui american izbăvitor în via ei bine îngrijită, fără să fi făcut în vreun fel paradă de instinctele sale războinice, eventual demolându-şi singură aracii ca să dea cu ei după duşman. Ea a exterminat comunismul prin răbdare, o atitudine ce poate părea discutabilă atunci când te confrunţi cu răul în imediat, dar care, atunci când ai de-a face cu răul tenace, instalat subversiv în cotidian, e probabil singura cu şanse de eficienţă.
Preferinţa mea pentru această formă de rezistenţă şi-a găsit repede critici. Mi s-a reproşat că problematizez oarecum greşit şi că rezistenţa în munţi cu kalashnikov-ul la brâu poate fi utilă dacă o practică oameni cu simţ etic şi reflexe democratice sănătoase. Altfel, nu. Aşa este, am achiesat imediat, dar, mi-am zis în sinea mea, ce om cu simţ etic şi reflexe democratice sănătoase ia kalashnikov-ul şi pleacă la omorât alţi oameni? Nu cumva tiparul psihologic al celui care decide că are dreptul să se confunde cu Dumnezeu şi să-şi ucidă semenii este mereu acelaşi – respectiv, monstruos – indiferent în numele cărei idei ucide?
În vreme ce încă mă mai întrebam dacă nu cumva greşesc, încasând cu stoicism până şi o acuzaţie de „oportunism” – că doar nu degeaba am numit acest blog „Savonarola who?” în semn de salut cu degetul ridicat către toţi oamenii-kalashnikov care îmi umplu viaţa – mi-a căzut în mână cartea Jessicăi Douglas-Home, „A fost odată, în alte vremuri” (Humanitas, 2000). Doamna Douglas-Home e o pictoriţă englezoaică al cărei soţ a fost redactor la The Times, fapt care a adus-o pe ea în contact direct cu realităţile cenuşii din Europa de Est. Mai precis cu Cehoslovacia post ’68 şi, sporadic, cu Polonia şi România. Asociaţia de intelectuali britanici în care s-a implicat avea drept scop susţinerea „universităţilor volante” şi a disidenţilor est-europeni cu cărţi, abonamente la reviste, uneori chiar mici sume de bani. Altfel spus, cartea ei vorbeşte despre „rezistenţa prin cultură”, atât de potrivit asimilată de Vintilă Mihăilescu cu „rezistenţa în vie”.
Jessica Douglas-Home nu pare, când îi citeşti cartea, o excelentă cunoscătoare a istoriei şi culturilor est-europene. Nici măcar despre semnificaţiile, ramificaţiile şi implicaţiile disidenţei est-europene nu pare să ştie decât strict ceea ce a văzut cu ochii proprii. Unele dintre consideraţiile ei politico-istorice frizează naivitatea femeii romanţioase, altele reiau banalităţile generalmente vehiculate în epocă. Dar privirea ei asupra locurilor şi, mai ales, asupra oamenilor are o căldură naturală care învăluie şi cucereşte. Total lipsită de aroganţă sau de vreun sentiment de superioritate faţă de „obiectul” acţiunii sale militante, tulburată exclusiv de feţele monstruoase ale răului celui mare, niciodată însă de micile imperfecţiuni ale mediului social pe care îl explorează, Douglas-Home câştigă respectul cititorului prin exerciţiul empatiei la care îl constrânge pe tot parcursul cărţii. Şi aceasta este, cred, o calitate pe care munţii de erudiţie nu ar putea-o egala.
M-am supus şi eu exerciţiului de empatie, cu atât mai bucuros cu cât subiectul mă interesa în scopuri plicticos-ştiinţifice. Dar am sfârşit prin a mă pasiona de-a dreptul în faţa aventurii intelectuale a unor oameni care se ascundeau de poliţia politică prin apartamente de bloc, punându-şi pielea la saramură pentru a ţine în faţa unui grup de studenţi prelegeri despre Karl Popper, despre istoria avangardei, despre teatrul contemporan şi alte asemenea teme care azi ne pot părea lipsite de miză. Tipăreau şi răspândeau pe ascuns cărţi care tratau cam aceleaşi subiecte, trăiau, în locuinţele lor socialist-mizere, îngropaţi în munţi de literatură veche, în publicaţiile pe care Jessica şi alţii ca ea le treceau cu emoţii peste graniţele bine păzite. Când erau întrebaţi ce îşi doresc, îşi doreau cărţi pe care să le poată da mai departe, iar banii pe care îi primeau, îi decontau judicios la fiecare vizită a britanicilor, punându-le pe masă, sub formă de lucrări primitiv tipărite, producţia revistelor samizdat cu care, în felul lor, îşi săpau via. Două detalii m-au impresionat în mod deosebit. Primul nu ştiu dacă era rod al hazardului, dar simbolistica mi s-a părut plină de înţelesuri: cei mai mulţi dintre intelectualii proscrişi din Praga lucrau ca…fochişti; locul lor de desfăşurare, acela unde îşi concepeau cărţile şi articolele, unde îşi primeau oaspeţii străini şi îşi depozitau samizdatul erau subsolurile blocurilor de locuinţe pe care „le deserveau”. Din când în când, mai dădeau câte un tur prin puşcărie, de unde apăreau cu scrieri noi, tocmai bune de trecut peste graniţă. Una peste alta, lucrau febril într-o mizerie materială ce nu părea să le impieteze creativitatea. Al doilea element impresionant: oamenii aceştia nu îşi doreau să fugă; dimpotrivă, pentru ei emigrarea era o formă de capitulare, o înfrângere personală pe care nu o puteau accepta, din orgoliu. Un singur caz de intelectual emigrat, Karel Hubka, sfârşeşte tragic, prin sinuciderea omului care încercase să se salveze individual de la naufragiul colectiv. Soţia lui rămasă acasă nu a putut găsi altă explicaţie pentru regretabila dezertare decât faptul că „era bolnav”. M-am emoţionat de-a dreptul în faţa acestei societăţi febrile de universitari-fochişti, mizerabilistă ca stil de viaţă, dar redutabilă în aspiraţii, mai morocănoasă, mai boemă sau mai pragmatică, dar animată de conştiinţa fermă a datoriei faţă de societatea în care trăia şi de un anumit altruism cultural, care o făcea să considere firească partajarea accesului la informaţia interzisă de regim între indivizi cât mai mulţi şi mai diverşi. Până la urmă, mi-am spus, aceasta era cheia reuşitei unei „rezistenţe în vie”: să transformi o armă a puterii, accesul la informaţie, în armă de contrabandă şi să o distribui cât mai multora, să opui autismului politic dorinţa ta irepresibilă de comunicare, să opui secretomaniei efortul de a împărtăşi cu alţii propriile descoperiri intelectuale, să nu fugi când vezi buldozerul apropiindu-se şi să nu aplauzi invidios când îi vezi pe alţii fugind.
Lectura a mers în acelaşi ritm până am ajuns la partea cu „disidenţii” români, unde m-am simţit deodată de parcă greşisem cartea. Chiar m-am uitat alături, pe masă, să văd dacă nu luasem din greşeală altceva şi citeam din oboseală fără să realizez ce. Era aceeaşi carte, doar că acum vorbea despre un alt univers uman, alte valori şi alte mentalităţi. Şi aici existau, chipurile, nişte „rezistenţi”, dar nu prea se înţelege din carte în ce consta rezistenţa lor. Cei mai mulţi trăiau relativ confortabil, comparativ cu insondabila mizerie din jur, îşi practicau, de bine, de rău, meseriile „de bază”, unii dintre ei locuiau în case nu tocmai periferice, dispunând de mult mai mult spaţiu decât acela al unui subsol de bloc. Ni se spune că aveau un curaj imens pentru că stăteau de vorbă cu străinii. Este evident că, la vremea respectivă, au avut grijă să-şi pună în valoare acest curaj explicându-le străinilor cât de mult riscă stând de vorbă cu ei. Îi însoţesc pe aceiaşi străini în plimbări lungi prin Bucureştiul în plină demolare şi ţin discursuri patetice despre cum se distruge trecutul unui popor. Dar, când cer ajutor pentru poporul lor, înţelegi imediat că în „popor” se includ în primul rând pe ei înşişi, apoi pe vreo câţiva prieteni personali şi cam atât. Aceşti oameni nu prea comunică între ei şi cu atât mai puţin îşi pun problema „împărtăşirii” informaţiilor în afara cercului lor îngust, cer cărţi spre a le citi ei înşişi, dar nu-şi asumă riscul de a le face să circule, le-ar prinde bine dacă „producţiunile” lor intelectuale ar fi trecute peste graniţă, dar şi mai bine ar fi dacă le-ar da cineva nişte burse, ca să le poată trece odată cu ei înşişi. Altruismul e doar în şoaptele lacrimogene despre ţărişoara în suferinţă, iar conştiinţa datoriei funcţionează doar faţă de propriile persoane importante. În consecinţă, şi empatia cititorului funcţionează doar atât cât să concluzioneze că da, e benefic să rezişti în vie, dar că există cel puţin trei forme de a rezista în vie: 1. cu sapa în mână, plivind conştiincios; 2. la umbră, degustându-ţi liniştit mustul; 3. ascuns printre araci, deghizat în cowboy şi înarmat cu pistolul cu capse (cine a posedat în copilărie un astfel de pistol, îşi aminteşte cu siguranţă ce pocnete redutabile poate să scoată). Din cartea Jessicăi Douglas-Home se degajă o impresie greu de contracarat că „ai noştri” nu prea s-au înghesuit în prima categorie.

Anunțuri
Comentarii
  1. Radu A. spune:

    Cu Ghandi m-ai prins!
    Sunt de acord cu tine că lucrurile nu stau în negru sau alb, că mai există şi gri sau că dracu nu e chiar aşa de negru, dar românii sunt o naţiune pesimistă, docil-clevetitoare sau resemnată şi probabil că un sâmbure de adevăr există şi în Mioriţa noastră dragă !

  2. Am inteles: esti un cioranian timpuriu. Da’ de Gandhi ce parere ai? P:)

  3. Radu A. spune:

    „Rezistenţa în vie” a băbuţei seamănă al dracului de bine cu atitudinea ciobănaşului din balada Mioriţa. Poate băbuţa ta este chiar „măicuţa bătrână, cu brâul de lână”!

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s