„L-am urât pe Ceauşescu” – o carte despre iubire

Posted: Noiembrie 1, 2010 in comunism
Etichete:, ,

Am avut deja ocazia să povestesc, pe acest blog, despre cum mă îndrăgostesc ca proasta de cărţi. Am amintit în treacăt şi despre cum obişnuiesc să-i salut cu degetul ridicat pe oamenii-kalashnikov (tot ca proasta, dat fiind că eu personal umblu întotdeauna neînarmată). Despre cărţile-medicament însă, până azi n-am avut ocazia să vorbesc. Ele îmi apar, de regulă, în cale fără premeditare atunci când am chef să fredonez lung „Allô Maman bobo”, când am obosit să ţin degetul ridicat, încep să mă întreb cui prodest? şi să mă îndoiesc de temeiurile mele. Sunt acele cărţi pe care le folosesc drept cârjă ca să mă adun din cioburi şi să o pot lua de la capăt cu train-train-ul vieţii, cu guerilla speranţelor deşarte şi a dezamăgirilor nesmintite, pe scurt, cu delicata operaţiune a găsirii unui sens.
Când am decis să citesc cartea lui Gabriel Andreescu, „L-am urât pe Ceauşescu. Ani, oameni, disidenţă” (Polirom, 2009), desigur că tot din motive plicticos-ştiinţifice, nu mă aşteptam să găsesc o carte-medicament. Apoi mi-a căzut sub ochi acest pasaj şi am simţit pe loc cum mi se schimbă perspectiva:
„În nici un moment atitudinea lui Ceauşescu faţă de oameni nu mi s-a părut mai condamnabilă decât purtarea lui faţă de lumea necuvântătoarelor. Oamenii aveau cel puţin capacitatea de a se apăra. Puteau să se revanşeze în gând pentru ceea ce li se întâmpla fizic. Un animal nu se poate salva nici prin iluzii, nici prin simboluri, nici prin orgoliu.” (p. 42)
Citisem mai multe cronici (pe aceea pe care o consider cea mai apropiată de substanţa cărţii o puteţi găsi aici) , toate pozitive, dar niciuna dintre ele nu mă pregătise pentru ceea ce am găsit în interiorul volumului. Nimeni nu semnala că această carte, al cărei titlu conţine verbul „ a urî” vorbeşte, de fapt, despre dragostea pentru umanitate în toate ipostazele ei, despre demnitate, despre respectul delicat faţă de fiinţa vie şi faţă de infinita ei sensibilitate. Gabriel Andreescu povesteşte, într-o naraţiune lipsită de emfază, cum a ajuns, din om obişnuit, disident, prin simpla cultivare a aspiraţiei către normalitate. Într-un mod simplu şi direct, eşti introdus în universul interior al cuiva care descoperă, printr-un şir de experienţe formatoare, opoziţia la răul înconjurător ca unic mod de a se armoniza cu sine. Fără gonflarea eului şi fără vreun simulacru de „predestinare”.
Disidenţa, aşa cum e descrisă în carte, este suma trăirilor, a lecturilor, dar şi a naivităţilor omului Gabriel Andreescu. Nu cred că cineva poate trece indiferent peste episoadele cu „îndrăgostirea” de Manifestul Partidului Comunist, cu pactul „cavaleresc” pe care presupune tacit, până la proba contrarie, că l-ar fi încheiat cu proprii anchetatori („eu îmi fac datoria, voi vă faceţi datoria, fiecare îşi vede de treaba lui”), peste dorinţa de a trece proba închisorii pentru a-şi demonstra că face faţă situaţiei sau peste amănuntul simpatiei involuntare faţă de albastrul uniformei unuia dintre securiştii care îl anchetau. Din postura cititorului cu morgă, toate aceste dovezi de candoare pot fi taxate ca neconforme cu imaginea disidentului tare ca stânca, isteţ ca un proverb şi în ale cărui gene stă înscris, încă dinainte de naştere, eroismul fără teamă şi prihană. Din postura cititorului onest, aceste mici detalii fac, pur şi simplu, inteligibilă şi credibilă mărturia lui Gabriel Andreescu, a cărei esenţă tocmai în aceasta constă: restituirea imaginii disidentului ca om viu, fragil şi mai sensibil decât media conaţionalilor săi. Şi pe care tocmai această fragilitate şi sensibilitate îl predispun la ieşirea din rând.
Din câte mi-am putut da seama, Gabriel Andreescu e un rousseauist neobosit: el crede cu tenacitate în bunătate ca dat genetic al omului. Refuză ideea răului absolut şi de aceea nu mitizează nici binele, ori pe purtătorii lui. Citindu-l, descoperi un om care pare să sufere organic pentru fiecare lucru urât pe care îl constată în jur, să vibreze ca o frunză ruptă din copac la fiecare manifestare a abuzului cotidian în viaţa semenilor săi. Fiecare fiinţă care trece prin iadul dureros al ceauşismului, în postura de victimă sau în postura de călău, primeşte din partea lui aceeaşi empatie şi, într-un mod atât de subtil încât puţini concetăţeni s-ar putea să-l înţeleagă, acelaşi respect. Binele şi răul nu au, pentru Gabriel Andreescu, frontiere de netrecut. Nu slăbiciunea umană este condamnabilă, ci inflexibilitatea în răutate; nu suferinţa e exasperantă, ci opacitatea la suferinţă; nu prostia, ci aroganţa faţă de cel aflat într-o nevoie mai mare decât a ta; nu vanitatea, ci dispreţul faţă semeni.
În cele câteva pagini despre oamenii care l-au ajutat şi i-au împărtăşit ideile, am găsit unul dintre cele mai delicate – şi mai discrete – elogii ale prieteniei. E greu, după ce le citeşti, să rămâi înţepenit în ideea că disidentul român n-a fost decât o fiinţă solitară printre ai săi. Cele câteva portrete de oameni frumoşi pe dinăuntru, schiţate de Andreescu în linii drepte, fără complicaţii, mai că m-au împăcat cu laşitatea globală a societăţii româneşti. Probabil în mod greşit, dar cu siguranţă binefăcător psihologic.
Saga copilului sărac devenit disident în România lui Ceauşescu mi-a dat şansa unei lecturi de mare calibru moral. La începutul anilor ’90, l-am simpatizat spontan pe autorul ei, care se declara, dacă îmi amintesc bine, primul bărbat feminist din România. Mă gândeam atunci, cu compasiune, ce trebuie să-i audă urechile în România unui bărbat care are curajul să se declare solidar cu femeile. Abia acum, după ce i-am citit memoriile de disident, pot să înţeleg că Gabriel Andreescu face parte din stirpea rară a celor care îşi extrag curajul dintr-un exces de fragilitate. Un curaj de „trestie gânditoare”, poate uşor inadecvat în acest veac nesimţit, dar cu atât mai deconcertant pentru oamenii-kalashnikov care, din moment ce sunt incapabili să-i înţeleagă sursele, nu au nici cum să-l frângă.

Anunțuri
Comentarii
  1. Cornel Sararu spune:

    De data aceasta, cred ca te inseli.
    Nici macar nu este vorba de fragilitate si de curaj, ci pur si simplu de un „gica-contra”, spune nu la orice.
    Nu imi place Gabriel Andreescu, vant bun la pupa.

    Cornel

    • Chestie de gusturi sau chestie de feeling. Mie imi place, iar faptul ca putem sa nu ne placa sau sa ne placa e deja un castig al celor ca el: ei au luptat pe bune pentru libertatea noastra de opinie.
      Multumesc pentru lectura si reactie. Va mai astept pe blog cu alte comentarii critice.
      Alina

  2. […] „L-am urât pe Ceauşescu” – o carte despre iubire Mon Nov 01, 2010 15:38 pm Am avut deja ocazia să povestesc, pe acest blog, despre cum mă îndrăgostesc ca proasta de cărţi. Am amintit în treacăt şi despre cum obişnuiesc să-i salut cu degetul ridicat pe oamenii-kalashnikov (tot ca proasta, dat fiind că eu personal umblu întotdeauna neînarmată). Despre cărţile-medicament însă, până azi n-am avut ocazia să vorbesc. Ele îmi […] […]

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s