O aniversară la Arhivele din Cluj

Posted: Noiembrie 8, 2010 in Arhive şi arhivişti
Etichete:, , ,

Je vous ai apporté des bonbons
Parce que les fleurs c`est périssable
Puis les bonbons c`est tellement bon
Bien que les fleurs soient plus présentables
Surtout quand elles sont en boutons
Mais je vous ai apporté des bonbons

Nu ştiu câţi dintre arhiviştii mai tineri au avut ocazia să asculte această melodie a lui Jacques Brel, dar mie îmi vine s-o fredonez la fiecare festivitate arhivistică. La sfârşitul săptămânii trecute am participat la aniversarea a nu mai puţin de 90 de ani de arhivistică românească la Cluj. O invitaţie pe care m-am dus s-o onorez cu plăcere şi nostalgie, dat fiind că de Cluj şi de colegii clujeni de la Facultatea de Istorie mă leagă unele dintre cele mai frumoase amintiri ale studenţiei mele.
Pe o vreme dulce, incredibil de însorită, ne-am revăzut, am speechuit şi am depănat amintiri. Una peste alta, mi-a plăcut.
Numai că, „năvalnică” cum mă ştiţi, eu am speechuit cam aşa ( e drept, la sesiunea de comunicări, adică acolo unde nu mai eram decât noi între noi):

„Permiteţi-mi, înainte de a trece la „lucruri serioase” să mulţumesc organizatorilor pentru invitaţie şi să-i felicit pe colegii clujeni pentru efortul pe care l-au depus la organizarea acestei interesante manifestări. Ştiu că domnul director Ioan Drăgan m-a invitat aici pentru a vorbi despre „tradiţia celei mai mari arhive istorice din ţară”. N-am verificat dacă şi, strict cronologic, cea mai veche, în sensul de prima născută cu 5 minute mai devreme, dar acest aspect protocronist mă interesează prea puţin. Luând ca punct de reper al reflecţiei mele tema propusă de organizatori, am constatat însă că particularităţile „tradiţiei”, ca parte a culturii organizaţionale, sunt mult mai puţin interesante decât problemele generale – aparent teoretice, dar cu clare implicaţii practice – pe care le ridică reflecţia pe terenul tradiţiei şi modernizării Arhivelor româneşti în general.
Am constatat cu oarecare amuzament că titlul sesiunii propune o viziune foarte pozitivistă asupra istoriei instituţionale, întemeiată, din câte înţeleg, pe conceptul-cheie de „progres”. În legătură cu drumul de la tradiţie la modernitate, mă simt datoare să mă deconspir din start : eu nu cred în progres. Cred doar că o instituţie poate evolua pozitiv chiar dacă nu ajunge, pe o traiectorie obligatoriu rectilinie şi ascendentă, de la un punct x la un punct y. Altfel spus, suişurile şi coborâşurile „istoriei mari” pot duce la rezultate la fel de fructuoase în „istoria mică” a unei instituţii, în termeni de provocare la reformă şi de redefinire necesară a misiunii sale. Atunci când nu ne-o imaginăm rectilinie, istoria este pur şi simplu suma reprezentărilor subiective ale evoluţiei noastre în timp. Aceasta o face, cu siguranţă, mai pliabilă pe nevoile oamenilor şi, în consecinţă, face mai puţin implacabil verdictul faimos al lui Miron Costin, „nu vremile sunt sub om, ci bietul om sub vremi”. Iată de ce mesajul cuiva care nu crede în progres poate fi un mesaj optimist. Iar în vremurile pe care le traversăm, probabil singurul mesaj optimist pe care îl avem la îndemână.

Primul concept asupra căruia, cu îngăduinţa dumneavoastră, mi-aş dori să mă opresc este tocmai cel de „tradiţie”. Tradiţia este, cu siguranţă, importantă pentru percepţia de sine – şi implicit pentru evoluţia – unei instituţii, ori a unei profesii. Tradiţia este însă numai unul dintre elementele unei culturi organizaţionale. Pe celelalte le amintesc doar în treacăt: identitatea vizuală şi de comunicare asumată de o instituţie, tipul de management (strategia, scopurile, filosofia explicită a evoluţiei instituţionale); valorile, convingerile şi mentalităţile asumate de corpul profesional, miturile şi simbolurile împărtăşite, acestea din urmă considerate, foarte semnificativ, drept „presupoziţii fundamentale”. Integrată în acest tablou mai larg, tradiţia capătă o semnificaţie deja situată mai mult spre viitor decât spre trecut, mai mult spre construcţia instituţională decât spre conservatorismul orgolios, ori paseismul nostalgic. Dacă acesta este sensul tradiţiei despre care doreşte să vorbească prezenta sesiune de comunicări, atunci el merită într-adevăr interogat din perspectiva misiunii Arhivelor româneşti, locale şi naţionale.
Aş vrea însă să subliniez că o asemenea definiţie a tradiţiei implică, în primul rând, un inevitabil proces de selecţie. Ne conduce, adică, spre ceea ce sunt tentată să numesc „managementul memoriei instituţionale”. Acest proces a făcut, după opinia mea, prea puţin obiectul unei abordări strategice, în cazul Arhivelor Naţionale, cel puţin până în prezent. Cred că, pentru a ilustra confuzia care a prevalat multă vreme – şi pe care încă nu am depăşit-o în totalitate – este suficient să reamintesc „faimosul panou al directorilor” din holul sediului central de la Bucureşti, unde B.P. Haşdeu, Dimitrie Onciu, ba chiar şi blajinul Grigore Alexandrescu zâmbeau resemnaţi alături de bravi ofiţeri de securitate îmbrăcaţi civil. Pentru mine – şi vreau să sper că nu am fost singura – instalarea acelui panou a fost momentul declanşator al unei reflecţii asupra modului în care mult invocata tradiţie a Arhivelor Naţionale îşi operează selecţia de valori şi simboluri. Cine şi cum o face? Ce ar trebui să o motiveze? Cine are obligaţia de a stabili impactul acestei tradiţii asupra culturii organizaţionale şi de a prevedea efectele pe termen scurt, mediu şi lung asupra imaginii instituţiei în exterior şi asupra mentalităţilor corpului profesional? Sunt tot atâtea întrebări la care încă ne străduim să elaborăm răspunsuri coerente şi argumentate. Simpla eliminare a simbolului incriminat (şi incriminant) – panoul – a reprezentat începutul necesar, dar n-ar trebui să rămână actul final al reflecţiei comune. Sper doar ca tenacitatea celor care caută răspunsuri să fie la fel de mare ca şi gradul de persistenţă a mentalităţilor conservatoare referitoare la „tradiţie”, înţeleasă ca raportare festivistă şi mecanică la un trecut rectiliniu, lipsit de nuanţe.
Din modul în care este invocată tradiţia instituţională a Arhivelor – iar evenimentul de astăzi nu face nici el excepţie – se poate desprinde totuşi o constantă: evoluţia Arhivelor Naţionale şi, prin urmare, semnificaţiile instituţionale ale acesteia, urmează fidel liniile generale ale evoluţiei statului modern românesc şi, implicit, ale „istoriei mari” a României. Nu este, poate, neapărat, un element de originalitate: multe alte instituţii publice au, inevitabil, evoluţii analoage. Semnificaţia însă – în cazul Arhivelor şi în contextul percepţiei publice actuale a instituţiei, ca aflându-se cvasi-exclusiv în registrul minor – mi se pare demnă de exploatat într-o strategie de „management al memoriei instituţionale”. Mi se pare mult mai productiv ca, în loc să asumăm în mod nediferenţiat, o istorie recentă populată cu momente pozitive, datorate indivizilor, dar şi cu pete întunecate, datorate altor indivizi, din care suntem departe de a fi tras toate concluziile şi învăţămintele profesionale, să transformăm în „fir roşu” al discursului nostru despre tradiţia instituţiei această realitate pe cât de simplă pe atât de penetrantă: Arhivele fac parte dintre cele câteva instituţii care formează scheletul unui stat; Arhivele apar odată cu statul, nu pot dispărea decât punând în pericol existenţa statului, iar disfuncţionalităţile în funcţionarea Arhivelor fragilizează inevitabil capacitatea statului de a-şi îndeplini obligaţiile faţă de cetăţenii săi. Această idee am auzit-o exprimată, în 2006, la Bucureşti, de directoarea Arhivelor Naţionale ale Franţei. Mărturisesc că, iniţial, mi-a părut uşor bombastică. Reflectând însă asupra ei, asupra implicaţiilor ei şi asupra politicilor pe care însuşirea unei astfel de concluzii ar trebui să le genereze, am sfârşit prin a-mi schimba radical opinia. În acest moment, sunt convinsă că aceasta ar trebui să fie ideea-forţă de la care să plece orice strategie managerială a Arhivelor româneşti.

În fine, ajung şi la cea de-a doua parte a temei propuse de colegii clujeni: „provocările mileniului III”. Am şi aici o observaţie prealabilă, de ordin general. Civilizaţia umană, prin natura ei, pare făcută să trăiască din provocări: înainte de aceea a mileniului III a existat o provocare a secolului XX, o provocare a modernităţii istorice şi chiar o provocare a anului 1000. Exceptând-o, poate, pe aceasta din urmă, civilizaţia arhivistică, inclusiv cea românească, le-a prins pe toate şi a reuşit, de fiecare dată, să-şi repornească motoarele pe baze noi. Sper, aşadar, că nici provocarea mileniului III nu va fi o provocare ratată.
Ce poate să însemne, în fond, la nivel strict arhivistic, provocarea mileniului III? Mărturisesc că, din lipsă de evoluţii concrete la nivel naţional, altfel decât în domeniul verbiajului de circumstanţă, cunoaşterea mea în această direcţie este mai degrabă livrescă. Am citit destul despre schimbarea de paradigmă arhivistică odată cu era suveranităţii documentului electronic, despre implicaţiile revoluţiei informaţionale asupra profesiei de arhivist, ba chiar despre portretul ideal al „arhivistului Jedi” (apud Erik Ketelaar), acel stăpân absolut al memoriei umanităţii, căruia nu îi scapă nimic şi care deţine răspunsul la toate întrebările. Personal – poate e o manie – am identificat şi aici prezenţa unui „fir roşu”. De fapt, toate aceste reflecţii, mai savante sau mai pragmatice, se structurează în jurul uneia şi aceleiaşi preocupări: cum să faci să supravieţuiască şi să evolueze în acord cu timpurile profesia de arhivist? Mai direct spus, cum se poate prezerva relevanţa socială a acestei profesii într-o lume în care ideea de monopol informaţional, de informaţie ca atribut de putere este din ce în ce mai greu de realizat, iar pe alocuri, din ce în ce mai desuetă. Răspunsurile sunt diverse, dar, din nou, toate converg spre o soluţie generală: transformarea arhivistului din rezervatar al memoriei în vehicul al memoriei, adică din actor pasiv al puterii informaţionale exercitată de sus în jos, în protagonist activ al reţelei informaţionale globale.
Cum se poate realiza acest ideal profesional în cazul arhiviştilor români? Cred că răspunsul e pe cât de complicat, pe atât de incomod pentru noi toţi şi ţine de necesitatea modificării radicale a aceleiaşi culturi organizaţionale pe care am invocat-o mai sus. Atunci când vom avea curajul să introducem necesarele nuanţe în istoria noastră recentă şi nu doar recentă, va trebui să admitem că facem parte dintr-o cultură organizaţională ce ţine preponderent de simbolul gardianului şi aproape deloc de acela al intermediarului informaţiei. Va trebui să recunoaştem că, cel puţin unii dintre noi, s-au complăcut ceva vreme în această paradigmă deja desuetă. Personal, am tot mai acut sentimentul că mai mult din comoditate decât din convingere. Gardianul nu are prea multe motive de a se menţine activ: el îşi poate citi liniştit ziarul în faţa uşii pe care o păzeşte, stabilind cel mult o dulce complicitate cu obiectul gardienajului său. Dimpotrivă, intermediarul este obligat să fie tot timpul prezent, în alertă şi în mişcare, să sesizeze din mers problemele, să le găsească soluţii, să desfăşoare eforturi de persuasiune pe cât mai multe „fronturi” sociale. Probabil că, fie că ne place sau nu, arhivistul mileniului III nu va fi nici Jedi, nici expert IT până în vârful unghiilor. Ci, mai degrabă, păstrând proporţiile comparaţiei, un modest vânzător ambulant de produse Avon, veşnic în căutare de clienţi şi de strategii de marketing.
Dincolo de metaforă, trebuie să admitem această realitate necosmetizată: cultura gardienajului este o cultură a pasivităţii profesionale. De aceea, în viziunea mea cel puţin, principala „provocare a mileniului III” pentru arhivistul român are un sens invers aceleia despre care Engels ne-a învăţat că a avut un rol crucial în evoluţia istoriei umanităţii: noi trebuie să învăţăm, să avem curajul să experimentăm, trecerea de la sedentarism la nomadism. Nomadismul informaţional, virtual şi în reţea, fireşte.

Vă mulţumesc pentru atenţie şi, mai ales, pentru criticile şi completările pe care vă provoc să le aduceţi modestei mele reflecţii asupra asumării tradiţiei Arhivelor, ca provocare a mileniului III!”

Voila! Cum la sesiune n-am prea avut ecouri, eu le aştept în continuare, inclusiv pe acest blog.

P.S.: La dus spre Cluj, era cât pe-aci să mă rătăcesc în peisaj, în compania unui domn teribil de şarmant. Un autocar Dacos, întârziat oportun la Alba-Iulia, mi-a dat însă planul peste cap. Story of my life, cum ar zice berbantul din dotare.

Anunțuri
Comentarii
  1. Florin spune:

    Frumos discurs si, as spune, sfichiuitor. Este un semn al receptarii tale corecte multimea comentariilor la acest post?
    Sau „gardienii”… au fost „mofluji” dupa ce le stricasi agapa?

    • Ba, să ştii că receptarea a fost pozitivă, inclusiv printre organizatori. Din pacate, în această profesie, aşa cum o facem noi în România, latura practică e mult mai dezvoltată decât reflecţia teoretică, de unde şi raritatea dezbaterilor de idei şi strategii. Eu am făcut , de fapt, o (nouă) încercare de a echilibra balanţa între practică şi teorie.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s