Din moarte s-a întrupat haosul…

Posted: Noiembrie 18, 2010 in comunism
Etichete:, ,

… sau invers? Cam aşa aş rezuma dilema amară cu care am rămas după lectura cărţii lui Bogdan Suceavă. O carte pe cât de autobiografică, pe atât de „generaţionistă”. Am doar cu vreo trei ani mai puţin decât autorul, aşa că îmi permit şi eu să mă consider parte a acestei generaţii. Şi, de aceea, să mă bag în vorbă despre ea, deşi literatura nu e specialitatea mea.
Am remarcat însă, mai dinainte, o ciudăţenie: pentru generaţia mea, revoluţia din 1989 (sau ce-o fi fost) este mai degrabă un non-lieu de mémoire. Noi, când ne întâlnim cu ocazii predisponibile la nostalgie – la bere, la nuntă, la terasă, la zece ani de la absolvire (tomorrow twenty) – nu suflăm un cuvânt despre ce-am făcut în decembrie 1989. Deşi cei mai mulţi au fost acolo, în miezul evenimentelor, pe baricade cum s-ar zice. Despre Piaţa Universităţii, da, se vorbeşte, acolo îşi amintesc toţi cum cântau cu Paţurcă şi cum au luat bătaie după aceea, dar despre „loviluţia” propriu-zisă se tace mâlc. Această tăcere din vieţile private ale protagoniştilor s-a pliat de minune pe inexistenţa, în 2009, dar şi mai înainte, în 1999, a vreunei preocupări serioase pentru celebrarea publică a evenimentului. Şi asta cu toate că în 1999 trăiam sub un „regim” ieşit direct din Piaţa Universităţii, iar în 2009, sub un preşedinte care a condamnat comunismul. Nimeni nu le-a reproşat însă, nici atunci, nici acum, această inapetenţă festivistă pentru că, se pare, societatea românească chiar nu simţea că ar fi avut ceva de sărbătorit.
Pentru cine a văzut de la distanţă entuziasmul, naivitatea, extraordinara senzaţie că lumea s-a dezmărginit şi că de acum totul ne stă în putinţă, pe care le afişam atunci, în decembrie ’89, reacţia asta de-a dreptul post-traumatică poate să pară foarte ciudată. Pentru noi, procesul de rumegare a comunismului şi a „postcomunismului” pare însă departe de a se fi încheiat. De aceea, a scrie un roman despre ce a făcut, văzut, simţit, trăit în decembrie ’89 mi s-a părut, pentru un membru al generaţiei mele – având în plus şi tată „cu dosar” – un act de curaj.
Personajul central al poveştii, narată la persoana întâi, este un proaspăt student la Matematică, proaspăt eliberat din armată, care trăieşte, pe 25 decembrie 1989, propria sa experienţă de „vrăjire” şi „dezvrăjire” revoluţionară. Există aşadar o mare posibilitate ca, în această poveste, să se regăsească cea mai mare parte a indivizilor care compun acea generaţie, generaţia „tinerilor revoluţiei”. Atât de mare, încât abia aştept să citesc o cronică a romanului scrisă de un critic congener. Sunt pur şi simplu curioasă dacă şi cum se poate, prin analiză literară eventual, să „rumegi” convingător trauma propriei generaţii. Din experienţa mea cu istorici ştiu că e greu şi că, cel mai adesea, efortul lăudabil sfârşeşte înecat în multitudinea de locuri comune. (Între timp, constat că nu prea m-am înşelat: cronica lui Paul Cernat din suplimentul cultural al revistei „22” ocultează complet şi feeling-ul personal, şi perspectiva „generaţionistă”. Presupun că, acolo unde istoricii se refugiază în locuri comune, literaţii se ascund după „tehnicalităţi”. Sau poate, ca şi „cititoare amatoare”, am eu tendinţa greşită de a merge excesiv pe feeling).
Romanul care, la final, se dovedeşte a fi cronica unei morţi inutile, vorbeşte fără emfază despre împletirea „istoriei mici”, a destinului individual, cu „istoria mare”, a cărei lipsă de noimă obişnuieşte să ucidă. Şi mă gândesc că tocmai această imposibilitate a societăţii româneşti – ajutată din plin de ipocrizia unor actori politici interesaţi – de a pricepe noima evenimentelor din decembrie 1989 stă la originea ciudatei amnezii colective pe care am constatat-o. Alăturarea de către autor a două experienţe personale, armata şi „revoluţia” nu m-a convins, recunosc, de la început. Poveştile nostalgice din armată ale ghinioniştilor de neşansă care au avut ocazia de a fi „militari în termen” mi-au părut întotdeauna nişte „băieţisme” patetice, dacă nu de-a dreptul simptome ale sindromului Stockholm. Pe măsură ce avansam în lectură, am înţeles, însă, că, în cazul de faţă, era cea mai potrivită alăturare. Armata ca spaţiu al anulării tuturor sensurilor şi „cumplit meşteşug de tâmpenie” era, cred, în România comunistă, întâmplarea prin care obligatoriu trebuia să treci ca să înţelegi ce s-a întâmplat cu noi toţi în decembrie 1989. Cel puţin în prima parte a cărţii, experienţele personale, cazone şi revoluţionare, sunt narate empatic, dar nu patetic ori didactic, fără pretenţie de „filosofie înaltă”, ci doar cu înregistrarea detaliului situaţional şi psihologic. Cred că această abordare e, într-adevăr, cea mai potrivită, căci ea îi dă şansa cititorului de a practica propria „rumegare” a evenimentelor. Îi dă şansa, spre exemplu, să rememoreze sentimentul, monstruos în fond, pe care cred că l-am avut cu toţii, dar despre care puţini mai au acum curajul să vorbească public, faţă de uciderea celor doi Ceauşeşti: uşurarea, satisfacţia, bucuria sălbatică chiar, certitudinea că „s-a făcut dreptate”. Pentru mine a fost un exerciţiu uşor înspăimântat de autoreflecţie: după ce am trăit această experienţă personală, cred că nu mai am nevoie de altceva ca să înţeleg cum se poate ca individul cel mai paşnic şi mai raţional să devină parte a unei „nebunii colective”. De aceea, deşi peste timp îmi păstrez, din motive pragmatice, convingerea că altfel nu se putea face, nu pot să nu-l înţeleg pe Bogdan Suceavă când, spre sfârşitul cărţii, îşi descoperă un ton „eseistic” (de la Paul Cernat citire) şi comite fraze ca aceasta:
„De câte ori în istorie naţiunea a avut chiar şi cel mai mic ascendent asupra individului, naţiunea l-a strivit pe individ, eventual prin reprezentanţii săi, de cele mai multe ori nişte idioţi oarecare…” (p. 133)
Imaginea emblematică cu care rămîi după lectura romanului lui Bogdan Suceavă este aceea a fugii: fuga individului spre nicăieri, hăituit de ordinele fără sens ale gradaţilor sau de gloanţele venite de nicăieri ale „revoluţiei”; încercarea de a-ţi păstra azimutul, în fugă şi în mijlocul haosului, fără să ştii dacă din haos va răsări ceva şi ce va fi acel ceva; tenacitatea tinereţii fugărite de a crede că lumea are, totuşi, un sens.
Eu am perceput-o ca pe o carte tristă şi cred că aş fi rămas cu aceeaşi senzaţie şi fără episodul final al morţii prietenului din armată, Cristi, băiatul naiv şi inocent care ratează la mustaţă admiterea la facultate, dar nu şi întâlnirea stupidă cu glonţul de nicăieri. Până la urmă, cartea lui Bogdan Suceavă , aşa cum am perceput-o eu, este povestea, spusă „din fugă”, a înfrângerii unei naţiuni de către idioţii ei. Nişte idioţi convinşi că au geniu, o naţie înfrântă convinsă că a izbândit. Dacă ne mai întrebăm cum a fost posibil, poveştile despre armată ale bravilor noştri ex-militari în termen, cele care ne distrează atât de bine la petreceri, ne stau la îndemână pentru o felie consistentă din explicaţie. Dar oare ne mai întrebăm, asudaţi cum suntem de fuga încă neterminată spre nicăieri?

Anunțuri
Comentarii
  1. […] 4. Bogdan Suceavă, Noaptea când cineva a murit pentru tine […]

  2. […] Din moarte s-a întrupat haosul… Thu Nov 18, 2010 12:01 pm … sau invers? Cam aşa aş rezuma dilema amară cu care am rămas după lectura cărţii lui Bogdan Suceavă. O carte pe cât de autobiografică, pe atât de “generaţionistă”. Am doar cu vreo trei ani mai puţin decât autorul, aşa că îmi permit şi eu să mă consider parte a acestei generaţii. Şi, de aceea, […] […]

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s