Extremism în vremuri de criză

Posted: Decembrie 3, 2010 in Purtatori de idei fixe
Etichete:, , , , ,

După ce am publicat mai jos scrisoarea de protest a unor intelectuali faţă de emisiunea de la TVR în care Ion Cristoiu îl „idealiza” pe C.Z. Codreanu, am avut de „îndurat” reacţii. Cu siguranţă că mult mai puţin decât semnatarii – „persoane publice” ai protestului şi, sincer, n-aş vrea să fiu în pielea lor. E însă cam greu de conceput – dacă eşti onest, fireşte – că tăcerea în astfel de cazuri e cea mai cool atitudine, căci aberaţia obişnuieşte să ne invadeze vieţile mizând, de regulă, tocmai pe reticenţa reacţiilor noastre de solidarizare.
Din ce am şters de pe propriul blog şi din ce-am urmărit pe forumurile diverselor jurnale, ori pe FB, am contabilizat cam patru feluri mari de reacţii:
1. Cea mai uşor de anticipat: indignarea extremiştilor din convingere, recte „fanaticii bine intenţionaţi” themselves;
2. Cea mai greu de anticipat (cel puţin de către mine): reacţia unor liberali auto-declaraţi, care condamnă scrisoarea de protest ca fiind o „piedică” în calea libertăţii de exprimare a opiniilor (??? – voi explica mai jos aceste semne personale de întrebare);
3. Reacţia clinică: huiduielile antisemiţilor congenitali faţă cu „complotul evreiesc”;
4. Reacţia circumstanţială: „lasă că e nevoie de un Codreanu ca să-i stârpească pe toţi ăştia care au nenorocit ţara”, asezonat cu „…comuniştii care au nenorocit ţara”, „…puii de comunişti care au nenorocit…” etc.

Despre cazurile 1 şi 3 nu am ce să discut, deoarece psihiatria nu este domeniul meu de predilecţie. (Apropo, am o cunoştinţă , care susţine că nu vizitează acest blog dar „i se povesteşte” şi care se îndoieşte foarte tare că extremismul cu puseuri de violenţă împotriva semenilor ar fi o maladie psihică. Cunoştinţa mă acuză chiar de „imaturitate” pentru că „acreditez ideea”; îi recomand – racontez, s’il vous plaît! – să citească Adorno & alii, The Authoritarian Personality şi să mă mai lase în pace).
Cazurile 2 şi 4, mărturisesc că m-au surprins şi chiar indignat, în măsura în care le-am perceput ca pe nişte grave neînţelegeri ale noţiunii de sănătate socială, la care şi eu am dreptul în calitate de cetăţean tot atât de mult ca şi adepţii respectivelor puncte de vedere. Mai ales argumentaţia „liberalilor” m-a deconcertat. Eu am naivitatea de a crede cu tărie în vechea definiţie a libertăţii ca dreptul „de a face tot ceea ce nu dăunează altuia”, de aceea mi se pare că, acolo unde opiniile altuia aprind scântei care riscă să dăuneze libertăţii mele – şi a altora – s-a trecut deja dincolo de marginile libertăţii. Fie ea şi de opinie. De altfel, nu-mi aduc aminte de vreo ideologie sau regim de extremă dreapta sau stânga care să tolereze „libertatea de opinie”. Aşa că de ce li s-ar tolera lor, nu ceea ce ei nu tolerează altora, ci dreptul de a dăuna altora? La asta, „liberalii” nu s-au obosit să dea vreun răspuns lămuritor. De aceea am pus mai sus semne de întrebare şi cred că ele rămân în picioare până când vreunul dintre cei care au amintit în contextul cu pricina despre libertatea de opinie nu va elabora şi o argumentaţie care să-i susţină punctul de vedere.
În contrapartidă, reacţia de la punctul 4 pare a avea nişte argumente care, dincolo de caracterul clar circumstanţial – criza economică, sărăcirea omului de rând, nemulţumirea astfel suscitată, etc. – îmi par demne de atenţie, pentru că reprezintă, prin ele însele, o formă complexă – şi perversă – de extremism. L-aş numi „anticomunismul antiliberal”, cu o formulă care îi parafrazează pe Cheng Chen, dar şi, punctual în analiza cazului românesc, pe Vladimir Tismăneanu şi Dan Pavel (v, cuplul de termeni „liberal nationalism” – „illiberal nationalism”, care au o relevanţă directă în context).
Plecând de la nişte fapte reale constatate în realitatea imediată (şi pe care le consideră argumente în întregime imbatabile), „anticomuniştii antiliberali” apreciază ca legitim şi eficient să opui unui tip de extremism politic imaginea sa răsturnată în oglindă, cu aplicarea principiului băbesc potrivit căruia „cui pe cui se scoate”. Adepţii acestei „a patra căi” sunt, de regulă, oameni „bine intenţionaţi” de felul lor care, pradă unei stări de spirit de moment sau a unui temperament bombănitor, devin fie excesiv de idealişti, fie excesiv de pragmatici, uneori de-a dreptul cinici. Argumentele lor sunt, în general, cele mai atrăgătoare pentru contemporani: nu neapărat pentru că ei vocalizează „depresia” generală (reală), nici pentru că i-ar fi identificat cauza (cel puţin parţial reală şi ea), ci mai ales pentru că par să propună o soluţie de tratament al ei. Care soluţie de tratament este însă complet falsă şi (auto)distructivă.
Acest amestec greu decelabil de realitate şi (auto)mistificare îmi pare cea mai de perspectivă reţetă a sinuciderii unei societăţi şi de aceea cred că împotriva lui ar trebui acţionat în primul rând, oriunde apare, imediat ce apare. Pentru că acest tip de nebuloasă ideatică legitimează prezenţa în cotidian a fanatismului ca mod de viaţă şi a fanaticului ca prototip al eroului social. În acest fel, ţinerea cumpenei drepte, „idioata” cale de mijloc democratică – cu respectul ei, mai moderat sau mai excesiv, faţă de alteritatea socială, de libertatea de opinie şi de exprimare, de pluralismul valorilor culturale şi nu numai – devin tot atâtea trăsături caracteristice pentru „antierou”, pentru loser-ul „căldicel” şi „oportunist” a cărui executare în piaţa publică, de către fanatici sau fanatizaţi e făcută astfel nu doar posibilă, ci de-a dreptul recomandabilă, necesară, utilă şi lăudabilă (Doamne fereşte!).
Din postura de „om fără însuşiri” – care îmi place şi pe care mi-o asum – trăitor în mijlocul unei societăţi populată majoritar cu „antieroi”, eu cred, în chip relativist (mea culpa!), că sinuciderea individului e un păcat capital sau nu, depinde ce crede individul însuşi despre asta; dar sinuciderea colectivă este – fără „doar”, fără „sau”, fără „poate” – nu, nu tratamentul, ci deznodământul implacabil al unei maladii mult mai grave decât depresia socială: imbecilitatea socială. Desigur, toţi „antieroii” care se recunosc în această poveste au dreptul inalienabil de a se sinucide pe mâna „eroilor” pe care se străduiesc din greu să-i legitimeze.

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s