„Societatea necivilă” sau cum a căzut comunismul „prin sine însuşi”

Posted: Decembrie 9, 2010 in comunism
Etichete:, , , ,

Într-unul din, probabil, cele mai timpurii romane pe tema terorismului, „The Secret Agent”, Joseph Conrad pune în gura unui personaj cu ferme convingeri anarho-socialiste aceste fraze demne de un istoric postmodern:
„…All idealisation makes life poorer. To beautify it is to take away its character of complexity. History is made by men, but they do not make it in their heads. The ideas that are born in their consciousness play an insignificant part in the march of events. History is dominated and determined by the tool and the production – by the force of economic conditions. Capitalism has made socialism, and the laws made by the capitalism for the protection of property are responsible for anarchism. No one can tell what form the social organisation may take in the future. Then why indulge in prophetic fantasies? At best they can only interpret the mind of the prophet, and can have no objective value. Leave that pastime to the moralists, my boy.”
Cred că, dacă schimbi în acest discurs termenul de capitalism cu cel de socialism şi proprietatea privată cu proprietatea socialistă, te apropii periculos de mult de teza-cheie – cam greu de digerat pentru moraliştii din Est – pe care o avansează convingător în cartea lor Stephen Kotkin şi Jan T. Gross.
Prin sintagma, uşor inelegantă la prima vedere, de „societate necivilă”, Kotkin desemnează cam aceeaşi categorie de indivizi pe care Milovan Djilas o numea „noua clasă”. Cu amendamentul notabil că istoricul american extinde aria de cuprindere a „societăţii necivilă” şi dincolo de nomenclatura propriu-zisă, la celelalte categorii socio-profesionale care gravitează în jurul puterii comuniste, o susţin şi profită de pe urma politicilor acesteia: miliţieni, securişti, armata, intelectualii angajaţi sau tehnocraţii industrializării socialiste. Prima premisă a cărţii lui Kotkin şi Gross este determinată de constatarea simplă că, numeric vorbind, această „societate necivilă” a fost mult mai numeroasă şi mai bine plasată pentru a influenţa sistemul decât „societatea civilă”, adică disidenţii declaraţi, organizaţiile lor semiclandestine (acolo unde au existat), clerul anticomunist, ori simplii cetăţeni care acceptau să trăiască, urmând preceptul lui Havel, ca şi când ar fi fost liberi. Dintr-o atare constatare derivă „nucleul dur” al cărţii: ipoteza celor doi autori potrivit căreia regimurile comuniste din Europa nu au fost răsturnate, aşa cum o bună parte a istoriografiei post-1989 a încercat să argumenteze, de revolta cetăţenilor organizaţi în şi de „societatea civilă”, ci la baza răsturnării s-ar afla chiar reprezentanţii înşişi ai regimurilor comuniste, acea „societate necivilă” care, în mod paradoxal, a determinat colapsul unei puteri politice deşi părea să se afle în deplină simbioză de interese cu aceasta. Altfel spus, comunismul sovietic şi european a făcut implozie ca urmare a modului în care şi-a exercitat posibilitatea de a alege între „încremenire” şi reformă.
Exemplele folosite de Kotkin şi Gross – RDG, România şi Polonia – ar trebui să ilustreze tocmai prin diversitatea lor punctul de vedere exprimat de autori. Notez în treacăt o altă „originalitate” : pentru Kotkin şi Gross, nu România, aşa cum ne obişnuisem până acum, constituie excepţia lagărului socialist, ci Polonia, singura ţară comunistă în care se poate vorbi de existenţa unei veritabile societăţi civile. Demonstraţia se axează în principal pe constatarea că, în toate cele trei cazuri, concurenţa „mirajului capitalist” al societăţii de consum şi incapacitatea regimurilor comuniste de a ţine pasul cu aceasta au determinat un gen de luare în prizonierat a socialismului de către capitalism – prin intermediul creşterii continue a datoriilor publice – şi, în cele din urmă, eşecul definitiv al socialismului ca experiment economic şi social. Aşadar, nu ideile şi dorinţa de libertate, ci foamea (în sensul mai literal sau mai metaforic al cuvântului) şi instinctul omenesc al posesiunii materiale (imposibil de eradicat, fie şi prin complicata inginerie de creare a „omului nou”) au determinat revoltele anticomuniste din 1989.
O astfel de ipoteză tranşantă şi complet lipsită de poezie nu prea are cum să placă viziunii eroice despre sine a ex-comunistului din Est. Nu e prea măgulitor să ţi se spună că nu disidenţii tăi eroici alături de poporul martir au determinat căderea comunismului, ci mai degrabă incapacitatea acestuia de a ieşi din dilema pe care singur şi-o produsese: a se reforma şi a dispărea (cazul Poloniei) sau a se conserva cu orice preţ şi a se condamna la implozie (cazul României). Nu e prea simpatic să se concluzioneze că nu ideile luminoase, ci materialitatea mizeră a cotidianului comunist a avut un rol hotărâtor în acest proces. Dar, dacă reuşeşti să treci de acest prim şoc al revelaţiilor anti-adolescentine, demonstraţia lui Kotkin şi Gross are suficientă noimă şi destule argumente pentru a-ţi reţine atenţia.
Doar o mică insatisfacţie personală am avut: cartea nu exploatează deloc deja vasta literatură sociologică inaugurată în 1992 de Georges Mink şi Jean-Charle Szurek cu „Cet etrange post-communisme”, literatură în care se descrie pe larg procesul de conversiune la capitalism a nomenclaturii comuniste şi, ca efect, dezangajarea treptată a acesteia faţă de susţinerea unui proiect socialist ce ajunsese să-i încurce, iar nu să-i servească, planurile de îmbogăţire individuală. Cred că, dacă ar fi fost chestionată corspunzător, ea ar fi oferit o pistă solidă – posibil chiar cea mai solidă – pentru demonstrarea ipotezei lui Kotkin şi Gross.
Ca reprezentare simbolică a demonstraţiei lor, cei doi autori relatează la începutul cărţii o scenă din filmul românesc A fost sau n-a fost , apelul telefonic în redacţie al unei femei care le spune participanţilor la emisiune: „Sun doar pentru a vă aminti că afară ninge. Ninge cu fulgi mari şi albi. Bucuraţi-vă acum. Mâine va fi noroi…” Mie, finalul cărţii mi-a reamintit o scenă din filmul lui Andrei Ujică, Autobiografia lui Nicolae Ceauşescu: acolo, chiar în primele minute ale filmului, apare pe ecran, pentru o fracţiune de secundă, un grup de muncitori cu o pancardă pe care scrie: „Trăiască învăţătura marxist-leninistă autobiruitoare!” Trebuie să fii foarte atent pentru a prinde, în respectiva fracţiune de secundă, mărturia fulgurantă a ignoranţei cine ştie cărui pictor de lozinci şi a neatenţiei cine ştie cărui cenzor. Dar, dacă reuşesti, ai motive să reflectezi îndelung la ironia amară – şi uneori profetică – a hazardului istoric.

Anunțuri
Comentarii
  1. […] “Societatea necivilă” sau cum a căzut comunismul “prin sine însuşi” (savonarolawho.wordpress.com) […]

  2. Cetateanul din STOmer spune:

    Da, cu o mentiune: la noi in Ro, membrii „societatii necivile” erau doar carieristi gen Nastase, care mergea mandru cu Trabantul, sau golani gen Dan Voiculescu, care-si turna familia.
    Parca preferam dizidentii.

  3. delaepicentru spune:

    Cred că dacă ai (re)citi Adio, Europa! ai regăsi ideile lui Kotkin (inevitabil apărute expost) în forma unor lucide profeţii. Iată o mică probă:

    Eu cred că procentul celor cărora la noi le merge foarte bine, al celor îmbogăţiţi la nivelul nostru, este egal cu procentul de burjui din orice ţară capitalistă. Cu singura deosebire: că ăia se îmbogăţesc în cadrul unor legi, sub ochii statului şi ai poporului, pe când la noi, cei care adună, adună în afară de legi, pe ascuns, sub ochiul chior sau chiorât al autorităţilor. Cunosc o cârciumăreasă de ţară – mai trag la ea când nu mi-e somn -, are în dulap cinci mantouri de piei rare: vulpi albastre, nurci, tigri siberieni, castori de Alaska. Nefericirea ei e că nu are nici când şi nici unde le îmbrăca – aşa cum nici proprietarii necunoscuţi ai acestor vile pustii nu au, deocamdată, nici interesul şi nici curajul să se mute într-însele şi să se bucure de ele. Duşmanii proprietăţii aşteaptă nişte vremuri care să le garanteze proprietatea.

    (Adio, Europa! Vol.II Cap. I)
    Cartea lui Sîrbu merită recitită din cînd în cînd, în chei diferite. Fie şi numai pe sărite. Este un autor ale cărui merite nu se dezvăluie dintrodată.

  4. […] Într-adevăr, teza cărții de față (cu analize pe situația din Polonia, Cehoslovacia, România și Germania de Est) este greu de acceptat pentru intelectualii din Europa de Est, însă conține câteva idei pe care le știm cu toții: […]

  5. camil spune:

    interesantă sugestie de lectură, nu auzisem de cartea respectivă (încă). Conrad m-a impresionat prin Nostromo, ficțiunea atât de reală despre America Latină (în care am regăsit multe din România modernă). cât despre „revoluția română”, vorbele unui muncitor, auzite întâmplător în 1998, o rezumă cel mai bine: „domne, dacă Ceaușescu dădea mai multă mâncare la oameni, ca în anii 70, era și acum la putere.”

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s