Sentimentul românesc al sclaviei

Posted: Decembrie 13, 2010 in Viata la Bucuresti

Week-end-ul acesta am fost receptaculul fără voie al unei confesiuni care m-a marcat prin doza neaşteptată de şoc administrată în plină figură. Am cunoscut întâmplător o doamnă la vreo cincizeci de ani, drăguţă şi liniştită, divorţată şi mamă singură a unui copil bolnav cronic. Doamna lucrează ca şef serviciu la una dintre multele deconcentrate apărute sub frunza mioritică precum tovarăşii rigăi Crypto după ploaie. Cum, din întâmplare, printre atribuţiile sale se află şi gestionarea arhivei instituţiei, inevitabil discuţia a migrat către problemele ei de la serviciu.

Aşa, din vorbă în vorbă, am aflat că doamna a dat un concurs pe postul ei acum vreo doi-trei ani, dar că între timp i s-a schimbat boss-ul, iar boss-ul cel nou a chemat-o într-o dimineaţă şi i-a cerut pur şi simplu să îşi dea demisia deoarece ar fi fostul „omul fostului şef”. Doamna a refuzat explicându-i că a dat un examen pe post şi, ca atare, are dreptul legal de a-l ocupa, indiferent cine conduce instituţia. „Bineee, i-a răspuns noul boss, dacă nu vrei să pleci de bună voie, lasă că te facem noi să pleci!”

Zis şi făcut. Începând de a doua zi, situaţia doamnei a început să capete accente tot mai dramatice: mai întâi, subordonaţii ei au fost împărţiţi – făcând total abstracţie de organigramă, se înţelege – pe la alte compartimente; apoi i s-a luat biroul (cu scaune cu tot), calculatorul, telefonul, în cele din urmă a fost mutată într-un subsol şi „pusă” să arhiveze dosare, sub supravegherea unei persoane care, conform situaţiei legale, îi era de fapt subalternă. Deşi pe hârtie e încă şef serviciu, doamna scrie acum opise cu pixul într-un subsol, nu are dreptul să folosească vreun calculator sau telefon al instituţiei, de fax ce să mai vorbim, iar subalterna ei vine de două ori pe zi, la începutul şi sfârşitul programului, să numere câte dosare a arhivat. Ceilalţi colegi o evită ca pe o ciumată, în principal deoarece noul boss i-a ameninţat că îi dă afară dacă află că interacţionează cu ea. Unii dintre ei, cei mai curajoşi sau mai oneşti, mai veneau câte un minut, pe fugă, pentru a o îmbărbăta şi a-şi cere scuze de laşitatea lor, dar lucrurile s-au schimbat de vreo lună, de când instituţia a investit într-un web-cam pe care l-a montat fix la arhivă, deasupra mesei de lucru a nefericitei doamne. Şi care web-cam funcţionează – probabil ca să arate că şi-a meritat banii – chipurile non-stop.

Aflată de mai multe luni în această situaţie kafkiană, doamna a făcut între timp o depresie, despre care medicii au asigurat-o că a dezvoltat-o „pe fondul stării conflictuale de la locul de muncă”. Acum  plânge din te miri ce, are insomnii, se uită la oamenii din jur cu o permanentă spaimă, îşi vede viitorul în culori catastrofice şi se gândeşte la sinucidere. Într-un cuvânt, viaţa ei, inclusiv cea personală e total compromisă şi, când scapă din infernul de la serviciu, reuşeşte din ce în ce mai greu să se concentreze pentru a-şi îngriji copilul bolnav.

Impresionată de situaţie, am întrebat-o pe doamnă cum de a lăsat lucrurile să o ia atât de razna, de ce nu a protestat, de ce nu a reclamat, de ce nu a căutat ajutor la colegi, la un avocat, ceva. Răspunsul a venit pe cât de simplu pe atât de uluitor:

„Am crezut că, dacă stau cuminte şi nu fac scandal, o să-i treacă.”

Am întrebat-o ce a făcut totuşi când a văzut că nu-i trece. Mi-a răspuns tot simplu: nimic. E singură, nu are cu cine să se sfătuiască şi nu are bani de avocat. S-a gândit la un moment să-i facă boss-ului pe plac şi să-şi dea demisia, dar la vârsta ei nu o mai angajează nimeni şi, dacă demisionează, nu primeşte nici şomaj.

Am rămas uluită. Nu atât de dimensiunile abuzului, după aproape patruzeci de ani de viaţă în România am văzut destule ca să nu mă mai mire ce poate face „puterea” din cel mai benign individ. Ci de singurătatea asurzitoare a acestei femei în faţa tragediei pe care o trăia şi, mai ales, de resemnarea umilă cu care aştepta inevitabilul sfârşit: tocmai aflase că boss-ul a convocat-o în faţa unui fel de comisie de disciplină sau ce-o fi fost ca să dea socoteală de ce nu îşi îndeplineşte atribuţiile de şef serviciu, pe care tot el o împiedică să şi le îndeplinească. După un prim moment în care nu a înţeles decât parţial dimensiunile absurdităţii pe care o trăieşte, doamna şi-a intrat în mod firesc în această postură, convinsă că nu avea cum să o evite , dacă nu cumva chiar că o merita. Cât despre cei din jurul ei, nimeni nu pare să observe, nici imensitatea abuzului, nici nedreptatea situaţiei disperate în care se afla doamna şi nici măcar posibilitatea ca universul kafkian în care ea trăieşte acum să se extindă şi la alţii, prin „contaminare”.

Copleşită de stupoare, am mai bâiguit ceva despre necesitatea urgentă de a se opune ferm încercărilor de a o transforma în victimă protestând, reclamând, eventual încercând să-şi solidarizeze colegii. Nicio şansă, mi-a explicat. Nu crede în capacitatea sindicatului de a o ajuta, oricum aceia sunt prieteni cu boss-ul; unii colegi sunt oameni cumsecade, dar se tem pentru slujba lor, aşa că trec pe lângă ea prefăcându-se că nu văd nimic şi tac; alţi colegi, cei mai mulţi, văd în paraponul boss-ului împotriva ei un mijloc de a promova, aşa că o lovesc şi în plus, la modul gratuit, doar-doar zelul lor va fi remarcat şi răsplătit. Imensa majoritate a acestor oameni, şi cei ticăloşi, dar mai ales cei cumsecade sau relativ cumsecade se duc la casele lor în fiecare seară perfect liniştiţi, îşi îmbrăţişează copiii, îşi duc jumătăţile la cumpărături, pleacă în vacanţă, într-un cuvânt se poartă ca nişte oameni cu conştiinţa perfect împăcată. Presupun că sunt chiar mândri de sacrificiile pe care le fac pentru a asigura traiul onorabil al familiei şi au pretenţia ca proprii lor copii să le fie recunoscători pentru asta. Poate, cine ştie, chiar să-i ia de model în viaţă.

Aşadar, victima şi-a pierdut speranţa ca boss-ului cel nou „să-i treacă” şi să o lase în pace. Şi e sigură că nu are unde să ceară ajutor. La superiorii boss-ului nu e cazul, instituţia e „autonomă”, aşa că boss-ul face ce vrea. La colegi, s-a convins că nu e cazul nici atât. Prieteni n-are, bani de avocat nu are, sindicatul e vax, la presă nu are acces şi oricum ăia nu urmăresc decât rating-ul, judecata în contencios administrativ durează ani de zile, nu ştii niciodată cum se sfârşeşte, iar între timp trebuie să mănânci, să-ţi tratezi copilul, să-ţi plăteşti ratele la bancă…asta până mai ai din ce.

În acest punct, am evadat din discuţie, căci devenea mult prea greu de suportat. Mi-am continuat însă masochizarea acasă, unde am căutat pe site-ul respectivei instituţii informaţii despre boss-ul terorist. Şi le-am aflat: omul, care are exact vârsta mea (!), e bugetar şi el, şi nevasta, cu salarii care, deşi măricele, sunt departe de a fi „nesimţite”. Dar asta nu-l împiedică să posede vreo trei maşini de lux, trei case şi suspect de mulţi bani la bancă. Nu, nu vreau să-i cer reţeta succesului, să fie la el acolo. Dar mi-aş dori să ştiu dacă are copii şi dacă seara, când se întoarce la una din cele trei case, la volanul uneia din cele trei maşini luxoase, îi îmbrăţişează cu conştiinţa împăcată. Presupun că nu, căci mucoşii trebuie că sunt, fie la studii în Elveţia, fie la schi în Austria, fie la mare în Palma de Mallorca, după caz.

După această întâlnire de gradul trei, azi-noapte am suferit şi eu de insomnie. Mi-am hrănit-o cu amintiri despre cerşetorii parizieni – ăia neaoşi, ai locului, nu cei importaţi de la noi. Mi-am amintiti de zdrenţele, de râia şi păduchii incredibili pe care îi afişau, de sticlele lor de vin, de jegul lor purtat cu mândrie, care îi deosebea vizibil de ţiganii noştri, de-a dreptul decenţi prin comparaţie. Şi mi-am mai amintit ceva: îndârjirea cu care aceste imagini vii ale mizeriei bietei cărni omeneşti îşi apărau calitatea de cetăţeni şi drepturile lor cetăţeneşti. Şi încă ceva: firescul cu care restul societăţii din jur – cei care îi miluiau, cei care îi considerau vinovaţi pentru ce au devenit, cei care le împărţeau supa la aşa-numitele „restos du coeur” şi pături când venea iarna, cei cărora le cereau insistent ţigări şi cei pe care îi înjurau în plină stradă pentru că purtau haine indecent de scumpe, ba chiar şi femeile pe care încercau să le agaţe cu strigăte deşucheate – le accepta calitatea şi drepturile de cetăţean. Demnitatea asta a omului şi cetăţeanului, această superbie uşor ridicolă poate, dar care îl împiedică pe om să devină de bună voie sclav era ceva ce păreau să fi supt cu toţii odată cu laptele mamei, ceva care li se încastrase în măduvă şi nu le lăsa şira spinării să se îndoaie, ceva ce ei nu înţelegeau întotdeauna, dar care li se întâmpla totuşi şi îi salva, dacă nu de la mizeria cruntă, măcar de la dispreţul de sine şi depresie.

Nu sunt o fană a lui Cioran, aşa că nu voi face comparaţii facile. Oricum, nici eu nu sunt sigură că asta ajută la ceva. Mai spun doar, în caz că va exista vreun cititor care se întreabă, că imaginea care ilustrează acest post e reprodusă de pe o carte poştală din interbelic şi înfăţişează alegoria Legii la Societatea Naţiunilor. Nu sunt sigură nici câţi se întreabă, nici câţi vor să înţeleagă. Îmi doresc ca Dumnezeu să existe, dar, drept să vă spun, nici de asta nu sunt foarte sigură. De un singur lucru sunt al naibii de sigură: iadul există, e ceea ce ne construim noi – unii altora şi fiecare pentru sine – în fiecare zi.

Noapte bună tuturor!

Anunțuri
Comentarii
  1. Ski Elvetia spune:

    Si cate ca astea mai sunt…

  2. florin poenaru spune:

    draga alina pavelescu, nu era mai bine sa dai numele acelui „boss”, sa ne mobilizam, sa facem petitii, sa cerem dreptate. spune-ne cine este, despre cine vorbim si despre ce institutie. ca asa in abstract si lacrimogen nu rezolvam nimic.

    • draga florin poenaru, imi pare rau ca nu o pot face, dar aceasta poveste nu este a mea, ci a doamnei respective. numai ea are dreptul sa decida daca isi face public cazul sau nu, eu nu am acest drept. eu am fost socata de amploarea abuzului, pe de-o parte, de lipsa de reactie ferma a personajului principal, pe de alta parte si de lipsa de fibra morala a celor care sunt spectatori la aceasta poveste. l-am semnalat ca si simptom, pentru ca ma tem ca nu e singular. eu sunt un om care observa ce se intampla in jur, nu sunt jurnalist, asa ca imi permit sa respect etica, chiar daca asta imi scade rating-ul :)).
      pe de alta parte, ma bucura ca s-au gasit oameni care sa-i ofere ajutorul si va multumesc tuturor celor care sunteti gata sa incepeti o astfel de lupta. sincer, nu ma asteptam la atatea reaxctii pozitive. imi dati si mie speranta ca nu suntem cu totul pierduti.
      ii voi transmite doamnei numele tuturor si, daca decide sa iasa din anonimat si sa ceara ajutor pentru publicitatea cazului, cel putin va sti unde sa il gaseasca.

  3. Victoria spune:

    Si mie imi pare bine de regasire. Desigur, continuam pe mail. Haideti sa facem ceva pentru aceasta persoana.

  4. […] This post was mentioned on Twitter by Claudia S., Alina Pavelescu. Alina Pavelescu said: Sentimentul românesc al sclaviei: http://wp.me/p11eKE-6j […]

  5. Victoria spune:

    Salut Alina,
    Gasesc foarte interesanta scriitura ta. Imi place mai ales ritmul frazelor tale :). In ceea ce priveste asa-zisa prerogativa romaneasca a mentalitatii victimare, da-mi voie sa te contrazic. Hartuirea morala la locul de munca este o problema grava si recunoscuta ale intreprinderilor franceze in special si nu numai. Exista o literatura de specialitate ampla la acest subiect. Lectura acestor lucrari te lasa perplex in fata abuzurilor si cruzimii unor sefi si al oportunismului colegilor. Eu cunosc o d-na in Canada care a trait o experienta asemanatoare la o banca. Adevarul ca pana la urma s-a hotarat sa se concedieze si sa dea in judecata intreprinderea. faptul de a castiga procesul a asigurat-o cu o anumita suma, dar nimic nu-i mai poate restitui sanatatea naruita de ani de suferinta si increderea in sine. Cred ca brutalitatea sefului din istorisirea ta nu ar fi fost tolerata in spatiul occidental dar tot restul, ar fi putut sa se produca si in Franta sau chiar America de Nord. Perversitatea omeneasca, dupa cum se stie, nu are limite. Intr-o alta ordine de idei, poate ca aceasta doamna ar putea fi ajutata intr-un fel sau altul. Nu stiu daca o pagina facebook in romana care sa denunte aceasta problema n-ar putea misca lucrurile din loc catusi de putin. Poate ca crearea unui spatiu web unde victimile hartuirii la locul de munca sa comunice, ar putea fi un punct de pornire pentru a sensibiliza societatea la aceasta problema ? Personal, mi-ar place sa ma implic pentru o astfel de cauza pentru ca este absolut strigator la cer situatia doamnei despre care scrii.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s