Gutsă epustuflantu’, onomatopeele şi coborârea de pe Columnă

Posted: Decembrie 15, 2010 in Viata la Bucuresti
Etichete:, , , , ,

Epoustouflant chanteur tsigane de Roumanie, Nicolae Gutsa épate par sa virtuosité vocale lorsqu'il se lance dans une course folle d'onomatopées rythmiques, telle celle ouvrant cette réédition d'un album.

Pe urmele bârfelor (in)credibile din presa românească, l-am căutat ieri pe Guţă în jurnalele franţozeşti şi uitaţi ce am găsit:

Epoustouflant chanteur tsigane de Roumanie, Nicolae Gutsa épate par sa virtuosité vocale lorsqu’il se lance dans une course folle d’onomatopées rythmiques, telle celle ouvrant cette réédition d’un album. (Le Monde)

Nicolae Gutsa est une star dans sa Roumanie natale, notamment à Timisoara. Son vibrato, digne des plus sensibles coups d’archet, et ses onomatopées rythmées en diable révèlent une technique extraordinaire. Ce chanteur possède en plus le sens du swing, typique de la musique tsigane. Entouré de musiciens virtuoses, il magnifie le répertoire appris auprès des anciens de son village. Des danses et des « doinas », chansons mélancoliques. (Ouest-France.fr)

Trebuie s-o caut urgent pe Tănţica să-i spun că a avut dreptate! Tănţica e fata care face curat pe scara mea de bloc. Acum vreo câteva luni a venit la mine să mă roage să-i descarc de pe net un „buchet” de manele de-ale lui Guţă. Tot butonând noi la calculator, eu confuză, ea mult mai avizată, i-am produs o revelaţie complet şocantă din pdv-ul ei: „Doamna Alina, da’ tu habar n-ai cântecele lu’ Guţă!” (Tănţica are un fel delicios de a amesteca pe „tu” cu „dumneavoastră”, dar nu acceptă să renunţe la „dumneavoastră”, că ea respectă intelectualii).  Am admis ruşinată că dom’ Guţă nu făcea parte din galeria mea de preferinţe muzicale. Dezamăgită, Tănţica m-a pus în gardă profetic: „Nici nu ştiţi ce pierzi!” Acum, când aflu că Guţă e vedetă internaţională, mânca-ţ-aş, nu mai am cum să ocolesc adevărul: Tănţica a avut dreptate, iar eu „sunt o babă comunistă”, plicticoasă şi plină de prejudecăţi.
Adevărul este că unele semne cum că sunt deraiată cam nasol de la normalitate am mai avut şi înainte, mai precis acum vreo patru-cinci ani. Eram tot în metroul parizian, un spaţiu încărcat de posibilităţi şi semnificaţii, unde am trăit multe chestii esenţiale pentru devenirea mea personală. Bănănăiam prin zonă în compania unei colege americano-franţuzoaică, devenită între timp marchiză prin căsătorie (sau contesă? tre’ s-o chestionez). La un moment dat, a urcat un grup de cântăreţi români ceva mai original decât obişnuiţii locului, care s-a apucat de cântat un fel de manea rap pe versuri obscene, da’ obscene rău, cu adresabilitate directă la persoana ascultătorilor. La bara din mijlocul vagonului, unul din membrii grupului, un puştan la vreo 14-15 ani, băga figuri de rap „cu aparate” mai ceva ca CRBL în Block Bach. Călătorii ne-românofoni au luat-o razna toţi, ca la un semn: lălăiau, aplaudau, tropăiau din picioare. Colega mea, mai îndârjită decât tot vagonul, s-a apucat să danseze cu ei. Eu şi încă vreo doi-trei (pe care îi bănuiesc că erau tot românofoni) stăteam jenaţi la locurili noastre, priveam şi, mai ales, ascultam… După multă frământare lăuntrică, cuprinsă de compasiune pentru oamenii aceia oneşti, am lăsat deoparte datoria faţă de neam şi ţară şi i-am şoptit uşurel la ureche colegei mele deja transpirate: „Să ştii că ăştia, de fapt, ne înjură.” M-am simţit instantaneu o trădătoare nenorocită. Iar sentimentul mi-a fost amplificat de reacţia ei spontană: „Trop cool! C’est postmoderne.” Şi dă-i, şi rapuieşte! Am rămas bouche bée, asistând la restul spectacolului cu senzaţia dureroasă că mi-am trădat în mod nedemn compatrioţii, ca Bastus.

La puţină vreme după acest incident, am intrat la FNAC-ul de pe Champs Elysées. Cum mă plimbam liniştită prin raionul de muzici, am văzut zâmbindu-mi bronzat dintr-un raft două figuri foarte familiare copilăriei mele bucureştene: Romica Puceanu şi Dona Siminică (Dumnezeu să-i ierte, ăştia cântau pe vreme când „mânca-ţ-aş” încă nu se zicea, dar „mişto” era deja la mare vogă). Nu m-am putut abţine şi am întrebat vânzătorul dacă se vând bine. Mi-a răspuns apăsând admirativ pe cuvinte: ” Oui, madame!”

„Mânca-ţ-aş!”, mi-am şoptit în barbă ca bătrânul Mircea cel Mare, „ceva nu să pupă, bre, în panarama asta! Ori io sunt genetic o tocilară ordinară, scârboasă şi ochelaristă, care a trecut prin Ferentari ca gâsca prin apă, ori sunt prizoniera unui horizon culturel care respinge a priori (h)alteritatea şi mă limitează în aspiraţiile sinelui intim dă épanouissement spirituel şi dă créativité personnelle, în pana mea!”

Aseară am văzut la teveu un jurnalist cu părul creţ – ochelarist şi el – care se chestiona pensif cam în acelaşi registru ca şi mine. Concluzia jurnalistului – care mie îmi pare însă prea puţin satisfăcătoare – era că ne-românofonii apreciază manelele pentru că „nu le înţeleg cuvintele”. Eu înclin să cred că problema noastră e mult mai complicată, şi „dă percepţie”, da’ şi „dă concepţie”. Je m’explique (desigur, analiza mea se referă exclusiv la acei românofoni care nu agreează, din motive „civilizaţioniste”, manelele şi care ţin morţiş la distincţia cât mai explicită între rom şi român, ca şi între român şi orice altceva):

Pe de-o parte, mie îmi este tot mai clar că noi, ca societate, avem o problemă de reconciliere a imaginii noastre despre noi cu ceea ce suntem de fapt, dar şi cu ceea ce suntem percepuţi a fi. Freudian vorbind, dacă sinele tău e 100% onomatopeic, dar supraeul tău a fost dresat să se considere un mare orator, eul tău va avea mari probleme ca să concilieze această incongruenţă cu realitatea a cărei oglindă o reprezintă, de regulă, contactul cu alteritatea. Dacă eul nu este suficient de puternic ca să facă faţă provocării, cel mai probabil va rezulta o fiinţă socială limbută, al cărei maxim de luciditate posibilă o va reprezenta nedumerirea. Îmi permit să avansez o ipoteză riscantă, pe care o bănuiesc aducătoare de blam: cred că asta ni se întâmplă nouă atunci când nu putem înţelege cum de „alteritatea” ne identifică cu manelele lui Guţă şi nu vede că de fapt, noi suntem cu totul altceva, recte bravii urmaşi ai lui Decebal şi Traian, ai umbrei lui Mircea la Cozia, dar şi ai lui Sergiu Nicolaescu, de pildă.

Pe de altă parte, perplexitatea noastră nici măcar nu se opreşte aici pentru că, după ce că nu ne vede cât de înălţător de protocronişti suntem, alteritatea asta buclucaşă nici nu vede nimic ultragiant în imaginea ei despre noi, dimpotrivă. Numai noi ne simţim ultragiaţi că România e patria – printre altele – a manelelor, iar Guţă, să-i dea Dumnezeu sănătate, a ajuns brand de ţară. Restul lumii, în mod evident, ne poate accepta şi aşa, manelişti, ba chiar se distrează dansând pe manelele noastre. Cred că „misterul” nostru se explică simplu prin aceea că marchiza de colega mea semi-americană avea dreptate. Postmodernismul nu mai e de mult doar o chestiune de analiză literară, a trecut de-acum în registrul sociologiei pentru că face parte din vieaţa lumii în mileniul III. Această lume care, odată cu graniţele şi pieţele de muncă, îşi deschide, vrând-nevrând, şi mintea. Iar întâlnirea cu alteritatea culturală este unul dintre foarte puţinele tipuri de întâlnire cu alteritatea care nu sunt predispuse mai degrabă la ostilitate, ci dimpotrivă.

Ca româncă verde ortodoxă, a trebuit să ajung la Paris ca să învăţ să ascult „arăbească” şi să mă bâţâi pe muzică africană.  Şi tot acolo am înţeles – v-am mai povestit cum – că sunt legată prin multe fire emoţionale, nu doar de ceea ce-mi place în patria mea, ci şi de ceea ce mă obişnuisem să detest la ea. A fost dur pe alocuri, dar mi-a folosit. Aici, în România, suntem o societate  încă prea suspicioasă cu alteritatea. O societate intelectualmente autarhică în mijlocul căreia fiecare categorie socială, profesională sau de alt fel, ba chiar fiecare individ în parte trece prin viaţă întors aproape exclusiv spre sine. Spre exemplu, nombrilismul, oricât i-ar enerva pe unii ideea, e prin efectele lui, poate cea mai grea moştenire lăsată de ceauşism elitei intelectuale româneşti. Probabil că, dacă nu avem chef să ne petrecem veşnicia pe Columnă, cu ochii împietriţi de uluire ultragiată, va trebui să învăţăm să ne acceptăm, nu zic „aşa cum suntem” – ăsta e, cel mai adesea, doar un slogan – ci „aşa cum suntem acum„, inclusiv văzuţi prin ochii altora. Avem ce învăţa din experienţa asta, iar de pe urma învăţăturii astfel dobândite am putea extrage chiar oarece profit. La urma urmei, Guţă e un brand de ţară mult mai ieftin decât faimoasa frunză, nu-i aşa?

Dar haideţi să nu sfârşim prea preţios, luaţi d-aici, să să bruieze şi antenele voastre:

http://www.youtube.com/watch?v=CCuwGsfNwR8&feature=related

Aşa-i că-i un supermesaj de reconciliere etnică? Şi, cum ar zice Tănţica, le stă şi bine împreună. Cre’ că de mâine mi-i pun pe mobil.

Anunțuri
Comentarii
  1. delaepicentru spune:

    Prin 1999, după cîţiva ani buni de izolare de fundalul sonor românesc, răstimp în care folclorul româno-ţigănesc a mai răsturnat cîteva bascule de genuri fusion, mi-a căzut în mînă un CD cu Taraf de Haiduci. Editat, cred, de o casă franţuzească. În pliantul ataşat am găsit şi cîteva note critice amestecate cu niţică muzicologie. Specialistul mi-a deschis ochii, atătîndu-mi că, analizată muzicologic, din onomatopeica piesă Dumbala Dumba, rezultă pe scurt că românu-i frate nu numai cu codrul sau cu nipponu’, dar şi cu (na!, că uitai) zimbabwanul sau cu zambianul (?). Mi-am zis: aşa o fi. Şi m-am hotărît să privesc ceva mai relaxat fenomenul. Aproape darwinian. La urma urmei, creuzete similare se pot găsi şi în SUA (şi a ieşit blues) şi în Spania (flamenco). Şi nici tangoul argentinian nu s-a onorabilizat decît tot la foc mic, mestecînd continuu. Ba, îl mai iritam şi pe răposatul Pruteanu acreditînd o ipotetică nişă ecologicăi, propunînd totodată şi un termen de umplere a ei cu manele carpato-danubiano-clejane: 300 de ani. Pînă într-o zi, cînd a trebuit să-mi revizuiesc prognosticul. Să-l devansez cu cel puţin un ordin de mărime.

    Era într-o marţi. Îmi vin în prăvălie două tinere românce un fel de bombe bacteriologice sau cel puţin entomologice (lăţei) pe cîte două picioare lungi. Îmi cer să le pun manele. Nefamiliarizat decît vag cu genul, am căutat pe net doar ce-mi rămăsese în memorie dintr-un mic pamflet scris de (azi) un important stand-up comediant. Suflat în ceafă şi de o perversă curiozitate, bat: r u d ă r e l şi le satisfac tinerelor dorinţa. După ce ele pleacă, îmi vine un client japonez, un fel de golănaş itinerant, cu experienţă de locuire în Bucureşti. Îmi zice: „dar, manele nu ai?” Ptiu! Două requesturi într-o singură zi e prea mult. Am pretextat că manelele ies din cadrul conceptual al prăvăliei. Şi i-am pus flamenco. Adică tot manele. Dar din cele cu pedigree. Nu cu versuri de felul: „omoară-mă mamă cu bonfaieru!”, ci: „adă bă, pumnalu galben!” Recunosc, în nemernicia mea, am temporizat ciclul cosmic al manelei.

  2. […] Gutsă epustuflantu’, onomatopeele şi coborârea de pe Columnă Wed Dec 15, 2010 19:18 pm Pe urmele bârfelor (in)credibile din presa românească, l-am căutat ieri pe Guţă în jurnalele franţozeşti şi uitaţi ce am găsit: Epoustouflant chanteur tsigane de Roumanie, Nicolae Gutsa épate par sa virtuosité vocale lorsqu’il se lance dans une course folle d’onomatopées rythmiques, telle celle ouvrant cette réédition d’un album. (Le Monde) Nicolae Gutsa est une star […] […]

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s