Cet étrange anticommunisme

Posted: Ianuarie 7, 2011 in comunism
Etichete:, , ,

Anul „cultural” 2011 începe remarcabil cu articolul lui Ion Vianu din revista „22” despre ceea ce domnia sa numeşte „eşecul dureros al anticomunismului”. „Anticomunismul”, de profesie sau amator, a devenit în ultimii ani câmpul de luptă pentru acerbe confruntări de opinii şi interese. Acestea au despicat apele intelectuale într-un mod adeseori bizar, cel puţin pentru profani. După ce au aplaudat sincer condamnarea comunismului şi şi-au legat speranţele de presupusele efecte benefice, mulţi adepţi iniţiali ai „anticomunismului” au asistat apoi buimăciţi, de pe margine, la implozia chipului său cioplit în mii de aşchii ascuţite şi murdare, care şi-au intrat în ochi unele altora. Mă număr şi eu printre buimaci, unul căruia articolul lui Ion Vianu i-a stârnit dorinţa de a înţelege.

Cum a te declara „anticomunist” a devenit, mai nou, un act de cvasi-sinucidere intelectuală, simt nevoia să precizez – înainte de a mă sinucide – ce am înţeles şi înţeleg eu prin „anticomunism”. Încă mai citez, de câte ori am ocazia, sintagma de „anticomunism postcomunist”, lansată în spaţiul ştiinţei politice din România de profesorul Daniel Barbu, ca fiind expresia emblematică a futilităţii intelectuale, moneda calpă a spiritul public izbăvit de autoreflecţie şi formă (aproape) extremă a „băieţismului” etic. De aceea, nu mi-am închipuit niciodată că anticomunismul „de profesie”, pe care îl critică cu îndreptăţire Ion Vianu, ar fi putut avea vreo utilitate oarecare, culturală, politică sau de alt fel. Nici „anticomunismul” ca posibilă ideologie (sau crez, sau manifest intelectual, cum doriţi) nu m-a convins niciodată, din simplul motiv că o ideologie/crez/manifest intelectual nu poate fi doar „anti”. În multe cazuri, anticomunismul postcomunist nici n-a avut nevoie să meargă atât de departe. A fost destul să funcţioneze ca trăire pasională. Împlinea astfel „nevoia de misiune” despre care vorbea, într-un context răsturnat, Mircea Eliade, pentru o bună parte a tinerilor frumoşi şi furioşi pe care e bine că îi avem, dar e şi mai bine să nu le lăsăm la îndemână obiectele ascuţite. Numai că a trăi anticomunismul „în viscere”, chit că n-ai mai prins comunismul decât la televizor, e o performanţă tot mai greu de atins cu vârsta, excepţie făcând doar câteva cazuri cronice.

Aşa că eu fac parte din cea mai odioasă specie de anticomunişti: anticomuniştii pragmatici. Mă număr printre cei care au crezut că „anticomunismul” poate fi medicamentul care, luat cu înţelepciune, ar fi fost capabil să vindece maşinăria gripată a lumii româneşti, instrumentul chirurgical ce ne va izbăvi pe noi de noi, dacă era mânuit cu dibăcie şi (horribile dictu!) prudenţă. Şi cumva, în adâncul întunecat al minţii mele, încă mai cred că se poate, dacă mâine, printr-un miracol,  „anticomunismul” ar găsi nişte pragmatici bine intenţionaţi, care să ştie, să poată şi să vrea să îl pună în practică, adică să îl transforme în politică de reconciliere şi de resuscitare a spiritului civic. În vălmăşagul de ecouri ale Raportului Tismăneanu, s-au formulat, printre umori, destule critici serioase, dar foarte puţine s-au legat de concluziile acestuia. Eu găsesc şi acum acele concluzii ca foarte pertinente. Încă mai consider că ele conţineau nişte muguri de reformă care, temeinic făcută, ar fi putut aduce reconcilierea naţională. Punerea lor în practică ar fi presupus însă o mare voinţă politică, multă responsabilitate din partea „clasei intelectuale” şi, nu în ultimul rând, o administraţie coerentă. Din păcate, niciunul dintre protagonişti nu a reuşit să-şi demonstreze până la capăt, nici voinţa, nici ştiinţa, nici coerenţa. Cei mai buni dintre ei s-au dovedit cel mult nişte excelenţi actori de pantomimă, iar cei cinstiţi au căzut rapid pradă unei descurajării pe care abia îndrăznesc să şi-o mărturisească lor înşişi. Politica postcomunistă e moştenitoarea celei comuniste, administraţia postcomunistă la fel, iar „clasa intelectuală” nu s-a dovedit mai puţin nevolnică să lupte cu simptomele propriei maladii: nombrilismul, atomizarea şi „pâra la-mpăratul”. Efectul „eşecului dureros al anticomunismului” este – o cred şi eu şi par să o creadă tot mai mulţi, alături de Ion Vianu – o nouă victorie a comunismului în România. Doar că nu comunismul ca ideologie sau ca realitate politică e cel care ne-a mai învins odată. Asta ar fi fost simplu şi ne-ar mai fi dat o şansă. Ci comunismul ca stare de spirit, ca boală mintală  lungă cu simptome şi mai lungi. Comunismul din noi ne plezneşte încă o dată cu aceeaşi coadă pe care, din grave slăbiciuni şi o mie de motive, nu am reuşit să i-o tăiem la timp.

Într-un singur domeniu – cam de nişă, ce-i drept – „anticomunismul” s-ar zice că chiar a mişcat ceva. E vorba de istoriografie. Aici, bătăliile de poziţii au scos din torpoare un mic univers închistat, care ducea grav lipsă şi de idei, şi de mijloace, şi de caractere. Şi a adus la suprafaţă, ajutându-i să respire în sfârşit, nişte tineri istorici a căror prezenţă este, orişicât, reconfortantă în comparaţie cu peisajul căruia i-au succedat. Nu voi fi ipocrită, am notat şi nu mă sfiesc să admit că „anticomunismul” şi-a secretat, inclusiv printre istorici, sinecuriştii lui de şcoală nouă, cu aceeaşi uşurătate a fiinţei ca şi comunismul însuşi. Uşurătatea unei fiinţe care se perpetuează fără zgomot – şi, aparent, fără efort – de deja mai bine de douăzeci de ani. Dar, chiar şi aşa, tot mai rămân o mână de oameni pe care mă bucur că am avut ocazia să îi cunosc şi să îi citesc.  Mă străduiesc să mă bucur chiar şi atunci când ei se bat între ei. S-au mai destupat şi nişte arhive şi, în mod curios pentru un popor aparent atât de nostalgic,  nu puţini muşterii de toate vârstele şi categoriile sociale le vizitează cu ocaziile educative legate tocmai de istoria comunismului. „Anticomunismul” este, îndrăznesc să spun, un subiect care încă reuşeşte să ţină prima pagină printre amatorii de evenimente culturale. Dar poate că, în acest punct, eu sunt subiectivă, iar ei vin doar ca să-şi hrănească nostalgiile. În sfârşit, cred că merită spus deschis, oricât de tare s-ar putea ofusca „concurenţa”: IICCMER-ul a fost o creaţie pozitivă care ar merita din plin să reziste meandrelor politicului. Iar motivul pentru care cred asta e cât se poate de pragmatic: pentru că IICCMER -ul se străduieşte vizibil şi reuşeşte din ce în ce mai bine să ridice standardul institutelor de profil din România la un nivel academic cât mai apropiat de ce se întâmplă prin alte părţi. E o problemă pe care nimeni nu părea să şi-o pună serios până acum şi care nu-mi amintesc să fi preocupat vreodată Academia Română. Desigur, înţeleg că, dacă n-aş fi oarecum de meserie, aceste evoluţii pozitive m-ar încălzi doar prea puţin din postura de simplu cetăţean.

Una peste alta, „anticomunismul” n-a reuşit să facă vreun bine notabil societăţii româneşti, dar în niciun caz nu se poate spune că i-a făcut rău. Păcatul lui cel mare e mai degrabă acela de a fi rămas (nu devenit, căci n-a prea fost altceva de la bun început) un fetiş adorat în cerc închis, de oameni care se cunoşteau deja unii pe alţii şi  care au crezut – unii mai sincer, alţii mai ipocrit – că ar avea de împărţit între ei idei. Şi le-au tot împărţit până le-au masacrat cu totul, ajutaţi de mâna leviathanului politic pe care s-au iluzionat că îl pot folosi, dar care a sfârşit prin a-i folosi el pe ei. Pentru cei direct implicaţi în această epopee, ar putea fi o utilă lecţie de viaţă. Pentru noi, ceilalţi, a fost, până acum, doar ocazia de a mai regăsi nişte nume „cu ştaif” în presa de scandal, de a mai înregistra uluiţi câte un puseu dinspre extrema dreaptă şi, fenomenul cel mai interesant în fond, de a lua act de apariţia unei forme inedite – pe malul Dâmboviţei cel puţin – de stângism încă puţulistic, care promite însă să devină şi el în curând o profesie, ba chiar, presupun, într-un viitor oarecare, un fâs la fel de mare pe cât ne pare acum „anticomunismul”.

Nu, nu e o concluzie pesimistă. E „mersul ideilor la români” sau, poate, mahmureala de după o speranţă prea mare.

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s