Loser and proud to be

Posted: Ianuarie 22, 2011 in In contra locurilor comune

Trăim într-o comunitate socială organic imorală, în mijlocul căreia, în mod paradoxal, se vorbeşte excesiv şi zgomotos despre principii. Aceasta este, am senzaţia, o formă gravă de schizofrenie colectivă. De regulă, cei care vorbesc cel mai mult şi mai tare despre principii şi valori morale sunt primii care le încalcă. Şi, tot de regulă, aceşti concetăţeni ai noştri nu experimentează, în plan personal, nicio disonanţă cognitivă, căci şi-au dezvoltat, complementar duplicităţii, o capacitate specifică de a se salva prin „cazuistică”. Cazuistica practicată ca automistificare, justifică şi salvează, în viziunea lor, discrepanţele între propriile vorbe şi faptele la fel de proprii. Cazuistica albeşte tot, separă simptomele de boală şi le permite celor în chestiune să opereze, în beneficiu personal, intoxicarea cu fum a restului umanităţii.

Ce numesc în acest caz cazuistică? Simplu, procesul explicativ prin care realitatea nu mai este definită de atributele ei exterioare, adică faptele concrete, demonstrabile, ci prin interpretările pe care individul interesat le dă acestor fapte. Persoanele care o practică sunt uneori ferm persuadate – alteori persuadate doar aparent, dar acelea sunt cazuri relativ simple de ipocrizie uşor demontabilă – că vorbele lor crează realitatea şi că procesul invers (şi logic), cel prin care realitatea faptelor, respectiv discrepanţa dintre vorbele şi faptele lor, le definesc fiinţa socială, este o falsă aparenţă. De care, falsă fiind, conştiinţa lor personală nu are de ce să ţină seama.

Aceste reflecţii mi-au fost provocate de o experienţă relativ recentă, pe care am încercat, pe cât posibil, să o tratez prin obiectivare, să o disec – punându-mă inclusiv pe mine în chestiune – şi să încerc să o înţeleg în singura formă pe care o am la îndemână : situarea ei într-o ordine generală, într-un cadru explicativ coerent, menit să îmi permită să înţeleg boala plecând de la simptomele ei separate. Dacă ceea ce am scris mai sus nu este rezultatul propriului meu proces de automistificare – îndoiala metodică este, la urma urmei, apanajul obligatoriu al oricărui demers raţional – atunci cred că am reuşit să înţeleg ce mi se / ni se întâmplă. Am reuşit să înţeleg de ce, spre exemplu, unii oameni care fac/au făcut rău în jurul lor – inclusiv celor care i-au susţinut cândva, în momente grele, cruciale şi riscante, crezând în mod prostesc în principiile pe care falsul profet le clama zgomotos – nu doar că nu au remuşcări pentru răul făcut, dar sunt dispuşi să ucidă psihologic şi să anihileze social „impenitentul” care nu înţelege că greşeşte atunci când nu admite că albul şi negrul nu sunt ceea ce vede el, impenitentul, ci ceea ce îi defineşte, prin vorbele lui, profetul (auto)mistificator. Aceşti „profeţi” au, în mod evident, nevoie de moartea „păcătosului” pentru a se salva pe ei înşişi de propria buclă a disonanţei cognitive. Şi, tot în mod evident, nu binele umanităţii, plicticosul bine public pe care îl aclamă/proclamă la scenă deschisă, este cel care îi determină să-şi vâneze semenii, ci atoatejustificatorul confort personal. Pentru a se salva pe sine de sine, „profetul” nu are nicio ezitare în a le face rău altora, în a răni demnitatea umană – care este, totuşi, un drept inalienabil – prin agresiune psihologică, subminarea stimei de sine a „impenitentului”, hărţuirea lui cu cuţitul în dinţi şi arderea în efigie (şi neapărat în public) a fiinţei sociale „nesupuse”.

După ce am tras aceste concluzii m-am întrebat cum îmi pot apăra propria fiinţă morală de astfel de agresiuni. Optez, de azi încolo, pentru o cale dureroasă, probabil inacceptabilă pentru cei mai mulţi, dar pe care eu o consider singura justificabilă în ordinea mântuirii individuale de la rătăcirile vremilor: renunţarea la fiinţa socială, şahul deliberat dat comodităţii mele personale, ambiţiilor mele, temerilor şi fricii de ratare care mă împiedică să îmi afirm deschis opiniile şi personalitatea. Între a mă autoanihila moral acceptând abuzul şi /sau ipocrizia, între a participa tacit prefăcându-mă că nu văd / înţeleg nimic şi a rezista, prin sacrificarea fiinţei sociale, eforturilor de a mă transforma într-o „unealtă profetică” de circumstanţă am ales să-mi asum riscul rezistenţei şi, implicit, al ratării personale.

De astăzi, adopt oficial deviza „loser and proud to be”, căci bunăstarea personală nu-i poate fi decât imposibilă omului onest, trăitor în mijlocul unei societăţi imorale şi confruntat la fiecare pas cu dilema de a-i accepta constrângerile sinucigându-se moral sau de a se sinucide social pentru a-şi salva fiinţa morală.

Anunțuri
Comentarii
  1. delaepicentru spune:

    Mă regăsesc în cele scrise de tine, Alina. Iată!, nici aici nu ai linişte. Pavilionul se populează încet, încet.

    Dintre toate formele de ratare o alegem întotdeauna pe cea care ne reprezintă axiologic. Ceea ce face din ratare o chestiune mai simplă decît credeam iniţial. Cu alte cuvinte, ratarea este mai uşoară decît frica de ratare. Însă a alege ratarea potrivită reprezintă şi singura şansă de a pune valorile la locul lor. Cel puţin pe o rază egală cu o aruncătură de blog.

  2. un alt loser spune:

    Scuză-mi familiaritatea, dar ai pus pe şevalet şi frământări ale mele, nici în o mie de ani nu puteam să le spun întocmai. Loser, da, căci nu am curajul să mă ridic din mocirla unui sistem în care acestor falsi profeti li se permite să monopolizeze albul şi negrul, aşa cum prea frumos o spui.
    Dar, mai am o speranţă – îndoiala metodică este apanajul obligatoriu al oricărui demers raţional – aici m-ai salvat. Mersi!

    • Dragă „un alt loser”, cuvântul cheie pentru mesajul meu nu este nici „îndoială”, nici „speranţă”, ci „curaj”. Curajul de a rămâne onest cu tine însuţi atunci când nu mai ai nici speranţă, nici îndoiala care să lase loc pentru speranţă. Adică refuzul automistificării.
      Merci de lectură! Take care!

  3. Marius Tudor spune:

    Welcome to the club! Have a seat, lie down, stretch your legs even, there’s plenty of room, not a lot us in here…;;)

  4. Radu A. spune:

    Şi dedicaţie, o melodie, să te ajute…

    La mine funcţionează!

  5. Radu A. spune:

    Alina, eu nu cred că e normal să adopţi deviza de ratată mândră… Poate unii dintre cei care te citesc şi te cunosc (cât de cât) pot să-ţi aprecieze inteligenţa şi cultura, curajul şi verticalitatea…şi cred că nu sunt puţini aceştia, atâta timp cât în forul lor interior sunt corecţi ei înşişi…
    Sper să depăşeşti aceste momente critice!

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s