Despre dezavantajul de a părea mai tânără decât eşti

Posted: Ianuarie 28, 2011 in Viata la Bucuresti

Elliot Virgil, The woman in black (Lola)

Azi m-am întâlnit cu o cunoştinţă (masculină) care are exact vârsta mea şi ne-am amuzat amândoi constatând o chestie ciudată: în vreme ce el era preocupat să nu-şi „ridice” vârsta nici cu o lună mai sus, eu trecusem deja cu a mea în anul următor. Am râs amândoi, pentru că de obicei e invers: femeia vrea să pară mai tânără decât e. De ce, asta n-am înţeles niciodată. Reflectând superficial încă de pe vremea când chiar eram indecent de tânără, am ajuns – cumva cu aroganţa tinereţii – la concluzia că e un obicei specific doar femeilor care, neavând prea multă esenţă, sunt preocupate să mascheze această lipsă interioară prin exaltarea aparenţelor exterioare. Totuşi, reflectând astăzi la motivele pentru care mi-am forjat reflexul invers, acela de a mă pretinde mai bătrână decât sunt, încep să cred că lucrurile sunt ceva mai complicate decât credeam în prima tinereţe.
Va sa zică, de ce mă umplu de nervi când cineva mă crede mai tânără decât sunt? Păi, să vă dau nişte exemple:
1. Astă vară, m-am urcat cu bărbatul din dotare într-un taxi, undeva spre miezul nopţii. Eram amândoi îmbrăcaţi mai „de concert” căci de-acolo şi veneam. ‘Mnealui a dat adresa de la domiciliul conjugal, iar taximetristul m-a privit peste umăr, ca pe ultima femeie pierdută, după care l-a întrebat sec : „Şi domnişoara?” N-a părut prea convins că „domnişoara” e colega de cameră legitimă a domnului, aşa că şi-a păstrat atitudinea circumspectă până la destinaţie. Trebuie să vă spun că ăsta era cam al zecelea taximetrist care mă trata cu „domnişoara”, cu aceeaşi nuanţă în glas. De pe la al cincilea, deja am început să văd cu ochi buni acea political correctness a francezilor care nu-ţi spun niciodată altfel decât „Madame” dacă arăţi de ceva mai mult de 14 ani.
2. Când particip la vreo întrunire „înaltă” alături de alţi colegi, bărbaţi, partenerii de discuţie dau mâna solemn cu bărbaţii din cameră, mi-o sărută eventual pe a mea (ceea ce detest, dar am renunţat de mult să mai arăt de ce, că oricum sunt tratată ca o mironosiţă dobitoacă), după care îmi atribuie din start o poziţie de inferioritate în discuţie. Eventual, dacă am ceva de spus, sunt uimiţi şi îmi servesc invariabilul „domnişoară” aşa, ca să-mi amintească poziţia mea de interlocutor de rangul doi. Lucrurile se schimbă dacă discuţia e bilaterală, nu multilaterală, pentru că atunci interlocutorul bărbat devine brusc preocupat să fie seducător. Iar dacă vreau succes garantat, în sensul că habar n-are ce spun, dar cel puţin se holbează amabil, atunci îmi pun o fustă scurtă şi un decolteu adânc.
3. Nu mai departe de săptămâna trecută, am avut parte de uluirea sinceră a unui mascul că o femeie tânără ca mine poate avea o poziţie oarecare într-o instituţie publică. Un domn venit în control pe la locul unde cu onoare activez îşi exprimase dorinţa să vorbească cu „şeful”. Ne-am întâlnit şi, când a dat cu ochii de mine, i-am citit pe figură o indicibilă uimire. Pe care nici măcar nu şi-a putut-o reprima, aşa că prima lui frază, în loc de „bună ziua” a fost : „Dumneavoastră sunteţi şefa?” … urmat, fireşte de „domnişoară”. Ochii mei mari şi sincer surprinşi de această reacţie l-au făcut să-şi ia seama într-un târziu, dar nu i-au putut dezactiva şi reflexul de a mă „patrona” în cursul discuţiei. Care reflex pleca de la presupunerea, la fel de naturală, că, la cât de tânără sunt, sigur habar n-am de meserie.
Sigur, poate am mai caricaturizat şi eu. Ştiu că mă mişc într-o societate atât de înrădăcinată în patriarhalism, încât ideea de feminism naşte repulsie chiar şi multor femei educate. La urma urmei, e atât de comod să-ţi pui o fustă mini şi să obţii ce vrei… Sau măcar un decolteu adânc, dacă talia nu-ţi permite fustă mini. Şi să te pretinzi cu disperare mai tânără decât eşti ca să mai câştigi timp, să mai amâni momentul când societatea nu va mai da doi bani pe tine.
Cred că pot număra pe degetele de la o mână bărbaţii din jurul meu care nu sunt misogini. Cel mai amuzant – sau enervant, în funcţie de caz, ori de starea de spirit – e că doar o infimă minoritate dintre aceşti bărbaţi îşi dau seama că sunt misogini şi îşi asumă, unii cu nedisimulată mândrie, condiţia. Restul sunt misogini fără să ştie şi fără să vrea, sunt misogini organici, au supt asta odată cu laptele de la ţâţa mamelor lor, vampe sau gospodine, ce-or fi fost. Ăstora nici măcar nu merită să le atragi atenţia că se fac vinovaţi de un reflex patriarhal pentru că te consideră nebună sau fandosită, iar atunci chiar că nu te mai înţelegi deloc cu ei.
Aşa că, în atare context social, ce-i rămâne unei femei de făcut spre a putea primi o oarecare atenţie pentru „esenţa” ei? Să fie – sau să pară – o femeie cât mai în vârstă, adică „indezirabilă” ca pradă pentru masculi. Altfel, e cam condamnată să se mulţumească cu „domnişoară”, priviri languroase cu subînţeles şi aluzii la puţinătatea neuronilor. Şi cu antipatia cordială a celorlalte „prăzi” din vitrină.
Iată de ce am învăţat, cu timpul, să-i contrazic pe oamenii care mă consideră încă tânără ca şi când ar fi potenţiali inamici. Şi iată de ce mi-e ciudă că vârsta nu mi se citeşte încă suficient în trăsături. Mă gândesc chiar să-mi fabric o coafură androgină, să-mi iau o colecţie de capoate de diftină şi nişte pantofi de pe vremea bunicii (neapărat scâlciaţi). Asta pentru că am încercat cu stilul rock sau flower-power şi n-a ţinut. Culmea, ca şi constatare personală, mai ales babalâcii sunt seduşi de junele nonconformiste, în vreme ce junii te dispreţuiesc ca „imatură”.
Ma gândesc… Deşi nu cred că vreun capot de diftină m-ar mai putea scăpa de reflexul de autoapărare atât de bine interiorizat. Mai bine îmi fac un ecuson cu copia de pe buletin, ca să-mi vadă toţi nedumeriţii vârsta adevărată.
PS: Am fost nedreaptă şi rectific. Cel puţin într-un caz, aparenţa mea jună m-a ajutat. Asta s-a întâmplat când am primit în audienţă un petent care avea în jur de 90 de ani şi părea să sufere de Alzheimer. Omul căuta nişte acte dintr-un proces pe care îl avusese prin anii ’80, îşi amintea că procesul fusese la Iaşi, dar nu-şi mai amintea în ce an şi de ce fusese judecat. Putea însă să reproducă cu lux de amănunte amintiri din copilărie şi adolescenţă, poveşti pe care le citise tot pe-atunci şi chiar anecdote nostime cu primul lui patron, Nicolae Malaxa. L-am ascultat vreo oră, încercând să-l ajut să-şi amintească anul procesului care-l adusese la mine. Am înţeles că era o cauză pierdută abia când, în cursul convorbirii, a trebuit să-i amintesc unde se află şi de ce era acolo. La sfârşitul discuţiei, uitase cu totul de proces, păstra doar amintirea nemulţumirii de a nu fi putut fi ajutat de mine. Aşa că a scos din geantă un mic dispozitiv luminos, un fel de veioză şi mi-a spus: „Asta era o bombă pe care am vrut să v-o las aici, dar e păcat de tine, că eşti prea tânără.” L-am îndrăgit brusc, pentru că, dincolo de aburii bolii lui, tocmai îmi demonstrase o bunătate autentică. Şi, oricum, nu-şi mai amintea că face parte din specia dominantă.
Anunțuri
Comentarii
  1. Radu A. spune:

    Cred că pe la noi oamenii s-au obişnuit să vadă în funcţii de conducere numai matusalemici, matahale şi burdihănoşi care să le inspire încredere şi autoritate…
    Cred că atunci când văd vreo demoazelă în funcţie devin deja circumspecţi! Şi oricum nu mai contează nici competenţele şi tonele de specializări dacă demoazela în cauză îşi perimite decolteuri până la buric şi fuste pe post de guleraşe…
    …Şi îmi place că susţii, în scris, ca nu eşti de acord cu sărutatul cazmalei (recte mânuşiţa)! Bravo Angela Merkel!

  2. delaepicentru spune:

    Pînă la 35 de ani purtam barbă pentru a părea ceva mai matur. După, am renunţat la ea. Mai mult din cauza mirosului de acid butiric, prea repede instalat după ce mîncam ceva. Adesea surprind interlocutorul atunci cînd îmi declar vîrsta. Atenuez niţel, spunînd că par cu cel puţin 6 luni mai tînăr, că nu am niciun alt merit, decît că obişnuiesc să mănînc alimente cu conservanţi (E-uri). Oricum, din toamnă, de la data cînd împlinesc o vîrstă şi pînă pe la jumatea lui martie (cînd închei declaraţia de venit) declar vîrsa împlinită. După, „incrementez” precum tu o faci.

    E drept, nu numai femeile pătimesc din cauza contrastului vîrstă-aspect. Nu e plăcut nici pentru un bărbat de 43 de ani să fie luat cu „băieţaş”. Ultima dată mi s-a petrecut, acum 8 ani, în dialogul cu un consul. Aş zice că am scăpat, dar, pe măsură ce încărunţesc, autoritatea publică (românească) trece la „matale”. Recunosc, din motive obiective, în ultimul timp, extrem de rar.

    Fără să fiu un avocat al bărbaţilor (soţia mea mă place tocmai pentru că sunt „feminist”) aş diversifica – nu prea mult – motivele pentru care un bărbat se adresează cu „domnişoară”. Sunt tot culturale. Pe lîngă patriarhalismul pomenit de tine, aş adăuga ignoranţa.

    O regulă de bună purtare prevede că îi poţi spune „domnişoară” numai persoanei despre care ştii sigur că este necăsătorită. Se pare că regula a fost uitată. Şi îmi bazez concluzia pe pe frecvenţa cu care apelativul „domnule [prenumele]” este întîlnit. Domnul(e) [prenumele] nu se folosea decît în cazul suveranului. Acum tot pietonul e „suveran”.

    Peste patriarhalism/ misoginism şi ignoranţă, s-a suprapus corporalitatea secolului XX. Secolul XX păcătuieşte prin promovarea tinereţii ca valoare în sine. Discuţia ar fi lungă. Începe cu dansul Josephinei Becker cu fustiţa de banane, continuă cu extravaganta modă a anilor 20, apoi cu tinereţea proclamată ca valoare de către mişcările şi regimurile radicalist-criminale, apoi cu revoluţia sexuală, şi trece în secolul XXI la obsesia tinereţii fără bătrîneţe, ce face din ingineria asupra corpului o practică curentă, iar din pastile şi hormoni, hrană spirituală. Pe unde te învîrţi dai de clinici de corectare a aspectului corpului. Or, asta nu se poate să nu lase urme în comportamentul curent.

    Uneori, apelativul „domnişoară” vine din dorinţa sinceră de armonie. Astfel, un japonez ce numeşte recepţionera hotelului „domnişoară”, crede că o face ca pe un compliment. Dar, desigur asta deja face parte din „frecarea civilizaţiilor”.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s