Caşcaval la telejurnal

Posted: Februarie 3, 2011 in Purtatori de idei fixe
Etichete:, , ,

 

În ordine cronologică, două chestii m-au enervat în ultimele zile.

Pe prima o aveţi aici:

http://alexdumitriu.blogspot.com/2010/10/de-vorba-cu-acad-florin-constantiniu.html

E mai veche, dar eu acum am descoperit-o.

A doua e o reclamă la nu ştiu ce marcă de caşcaval: un story cu două pensionare cumsecade, una reproşându-i celeilalte că risipeşte caşcavalul tăindu-l prea gros, la care preopinenta îi răspunde semeţ că respectiva boule de E-uri „are un preţ atât de bun, încât îmi permit să-i simt gustul”. După care amândouă molfăie extaziate.

O să mă întrebaţi probabil ce au în comun cele două întâmplări. Răspunsul e simplu şi mă întristează la fel de tare ca şi pe dumneavoastră: ambele sunt, fiecare în felul său, expresii ale deriziunii omului (ex)socialist.

Primul caz este unul tipic de nostalgie. Nostalgia după vremea când individul putea fi, cel mult, o unealtă – secera sau ciocanul – mânuită de o entitate monstruos de abstracta (El, Statul!) şi căreia, în funcţie de eficacitatea ei, „i se dădea”. O casă, dreptul de a umbla prin lume (nu, nu chiar liber, dar aşa, ca un spectru demn de milă, mimând că înţelege ceea ce îl înspăimânta). Şi chiar, din ce în ce mai rar, mâncare. Restul argumentaţiei, mai precis partea cu experimentul ne-eşuat pentru că, de fapt, n-a început niciodată, e doar aşa, de formă. Adică pentru logica internă – autistă – a nostalgiei discursive.

Cel de-al doilea caz e, cumva, epilogul primului. Omul ex-socialist, unealta tocită, scăpată din mâna ruptă a stăpânului, se luptă să-şi repereze orgoliul zbaterii inutile în fericirea de a mânca ieftin. Mai precis, de a fi hrănit din propria lui umilinţă de însuşi învingătorul stăpânului de altădată: capitalismul profitor.

Omul socialist şi omul ex-socialist nu pot fi fericiţi decât dacă sunt sătui. Asta e partea lor de umanitate, înduioşătoare şi prietenoasă, singura care le-a rămas. Dar ei nu pot fi sătui decât dacă „sunt hrăniţi”, pentru că nimeni nu i-a învăţat să se hrănească singuri. Maxima lor capacitate este aceea de a-şi drămui derizoriul şi sărăcia. De fapt, greşesc: maxima lor capacitate este aceea de a-şi justifica derizoriul şi sărăcia.

Omul ex-socialist nici nu gândeşte că este urmaşul natural al omului socialist. Ba chiar ar fi supărat dacă cineva i-ar spune-o, aşa, de-a dreptul. Pentru că asta ar însemna să-şi accepte şi să-şi înţeleagă înfrângerea. Să admită că a fost parte a Statului monsturos şi că, de vreme ce i-a fost unealtă, nu avea cum să-i supravieţuiască învingător. Şi pentru că nu-şi poate înţelege înfrângerea, nu poate să treacă mai departe. Dar asta îi convine, pentru că găseşte voluptate în faptul de a se simţi o victimă. Iar dacă se găseşte cineva care să-i zgîndăre acest orgoliu, cu atât mai bine. Ce mai contează că e umilit din nou – şi din nou – de cel care scoate bani din umilinţa lui. Pot să pariez că reclama cu pricina şi-a atins, fără greş, target-ul.

Pentru că omul ex-socialist este, aşa cum era şi în postura de om socialist, spectatorul pasiv al propriei sale vieţi. Şi care se aşteaptă să „i se dea”, ieftin şi prost, de la socialism sau de la capitalism. Şi între timp îşi plânge socialismul făcând „sâc” înciudat capitalismului.

În ceasul al treisprezecelea al istoriei lui personale, ce altceva ar mai putea să facă? Să reflecteze şi să mărturisească? Să pledeze pentru derizoriul burţii pline în absenţa conştiinţei curate? „I se dă” ceva pentru asta?

Acestui om ex-socialist, fiinţă precară, fragilă şi înlăcrimată, daţi-mi voie să îi dedic, cu respectul cutremurat pe care îl datorezi marilor învinşi, o melodie care să-i ţină de foame:

http://www.youtube.com/watch?v=Nr3AH0-PaAg

Căci din foame s-a întrupat şi, foarte probabil, tot de ea va pieri. Iar asta e partea lui de umanitate, singura care i-a rămas.

Anunțuri
Comentarii
  1. T.B. spune:

    Domnule Marius Delaepicentru!
    Dupa ce am descoperit minunatia de blog al Alinei Pavelescu (pe care am cunoscut-o in urma cu peste 10 ani, dar, se pare, nu prea bine, deoarece apreciam la ea inteligenta, nu si talentul scriitoricesc pe care i-l descoper acum), te descoper si pe Domnia Ta. Mai bine zis, te redescoper, pentru ca ti-am citit in urma cu cateva luni niste postari interesante pe unele site-uri jurnalistice. Imi poti da linkul cu care ajung si la blogul tau?

  2. delaepicentru spune:

    Amicul Constantiniu, cu tot backgroundul academicos bate cîmpii ştiinţific şi sofistic. Încearcă să distile nămolul, acreditînd un ipotetic socialism ştiinţific care să se sustragă corporatismului. Păi, socialismul însuşi este o formă extremă de corporatism. Corporatismul de stat, ce a făcut posibilă apariţia atît a regimurior fasciste, cu mistică etnocentrică (naţional-socialiste), cît şi a regimurilor comuniste, cu mistică de geometrie variabilă, cînd internaţionalistă, cînd naţionalistă, cînd culturalistă, după cum cer interesele partidului. E de notat că, în zilele noastre, ştafeta au preluat-o regimurile teocrate.

    Reţeta e simplă: se proclamă omul ca fiind cel mai de preţ capital, apoi, organizatorii îşi dau seama că, de fapt, omul e cel mai costisitor capital. E costisitor pentru că are un defect de fabricaţie de neiertat: demnitatea. Şi atunci, pentru ieftinirea omului, începe ingineria. Ameliorarea. Edificarea omului nou. Cum?

    Se convertesc toate drepturile sale fundamentale în drepturi pozitive, alocate doar prin mărinimia statului, după o schemă ezoterică, ceea ce transformă omul, din subiect de drept, în obiect de drept*. Întrucît există limite obiective în ingineria cu pricina, ieftinirea omului se face şi prin inventarea de păcate originare** îndosariate şi de entuziasme heirupiste, după caz. În orice caz, acţiuni menite să justifice sclavia în lagăre. Se adaugă politicile pronataliste de inspiraţie zootehnică şi doctrine militare de felul „războiul întregului popor”, menite să accelereze circulaţia elementului uman în natură, deci profitabilitatea afacerii. Cu cît îl exploatezi mai repede, cu atît mai mici sunt costurile aferente. Iar proliferarea muritorilor cu buton şi dinamită din ziua de azi, mancurtizaţi întru islam, reprezintă tot o formă de ieftinire corporatistă a capitalului uman. E drept, mistica e alta.

    Desigur, după colapsul socialist, ingineria cu pricina nu se putea să nu comprime demnitatea subiectivă, ceea ce se poate vedea zilnic în numărul de ţepe, de imprecaţii, de goane după chilipiruri, pomanageală…

    –––––––––
    * Printr-un experiment simplu, am avut ocazia să verific recent şi pe viu aserţiunea. Am fost la votare cu un document de identitate expirat. Concluzia este că nici măcar ca obiect de drept nu am fost tratat, ci ca non-existenţă umană.

    Actul de identitate este în fapt un contract de cetăţenie cu termen de vlabilitate, ce nu poate fi reînoit fără să te rogi de luminăţia-sa statul corporatist. În consecinţă, mi-am declarat independenţa statală. Republica mea se numeşte Marius Mistreţu-Balc. Balc de la Balcani. Dacă doriţi detalii, precum şi interpretări, poate inedite, pe care le-am dat unor operaţii administrative de rutină, puteţi clica pe baliza: Talanga de identitate de pe blogul meu.

    ** Cu scuze pentru lăbărţare, aplic citatul pe care îl găsesc potrivit:

    Ca principiu, avem trei mijloace simple. Unu: găsirea sau inventarea păcatului originar, fiecare om să fie sau să devină un păcătos ce se ascunde sau un criminal, complice al nostru, pe care noi îl ascundem, deocamdată. Doi: fiecare cetăţean, de la cel mai umil portar până la cel mai înfumurat ministru, trebuie să aibă, cum zice poporul, “un coi în gaj la stăpânire”… Din aceste metode derivă cel de-al treilea principiu, care de fapt e o concluzie: tot ce primesc aceşti constructori de viaţă nouă să fie considerat un dar al mărinimiei noastre. Un dar, nu un drept! Să ne fie recunoscători că se nasc, că învaţă, că pot intra în câmpul muncii; să considere orice examen sau avansare o răsplată, un favor: buletinul, diploma, apartamentul, carnetul de partid, toate acestea sunt favoruri pe care li le acordăm cât timp se poartă bine cu noi, cu sistemul nostru, îi lăsăm să fure, să mintă, să călătorească, să aibă diplome şi decoraţii: toate acestea nu fiindcă le merită, ci fiindcă suntem noi generoşi cu ei. Până şi pensia, şi locul de veci, şi scândura pentru coşciug să fie obţinute ca un favor, ca un semn al grijii noastre paterne. Dar – peste acest imens cer de bunuri şi uşurări posibile – trebuie să rămână înscrisă, în carnea fiecărui cetăţean, teama că oricine poate fi oricând schimbat, mazilit sau arestat, pentru orişice, şi condamnat la orişicât. Toate aceste întimorări sunt studiate ştiinţific de către nişte inteligenţe ce văd mult dincolo de Marx, dincolo chiar de visele urmaşilor săi întru teroare şi nouă ordine…

    (ID. Sîrbu- Adio, Europa!)

  3. Radu A. spune:

    Cred că cei care au trăit în socialism-comunism cu faţă umană şi inumană pătimesc de Sindromul Stockholm!
    Şi totuşi cred că Ceauşescu nu ştia că populaţia era sistematic înfometată în aşa hal încât nici la TV nu mai puteau viziona un ospăţ pe cinste!
    Oricum, mâncatul la fastfood e nesănătos şi ce vremuri bune erau înainte…

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s