Nebănuitele căi ale uitării timpului nostru

Posted: Februarie 6, 2011 in In contra locurilor comune
Etichete:, , ,

Salvador Dali, Transformation of "Antiques", 1974

 Umblând din floare în floare pe internet, ţi se întâmplă uneori să găseşti chestii interesante. Aşa mi s-a întâmplat mie în această după-amiază de duminică. În timp ce „navigam” (ador cuvântul!) pe site-ul revistei „History and Theory” am găsit articolul pe care vi-l prezint mai jos, ca să înţelegeţi despre ce vorbesc. Iar de-acolo, pe gigapedia (Dumnezeu s-o ţină!) am ajuns şi la cartea lui Paul Connerton, How modernity forgets.

Avertisment: orientarea, pe alocuri strident marxistă (mai mult în cazul articolului decât al cărţii), poate să pună cititorul pe o pistă oarecum greşită. De fapt, după ce citeşti toată cartea, îţi dai seama că invocarea capitalismului e mai degrabă o concesie pe care autorul ei o face propriilor simpatii, dar care nu ajunge să oblitereze ideea fundamentală a cărţii. De altfel, cred că tocmai din cauza caracterului „universal” al argumentaţiei, cartea lui Connerton mi-a atras atenţia şi mie, o persoană pentru care weltanschauung-ul comunist (cu antipatia aferentă faţă de marxism) este încă mult mai familiar decât acela al postmodernităţii capitaliste.

În esenţă, Connerton spune că lumea modernă, care e tot mai puţin în stare să-şi controleze reperele spaţio-temporale, este din această cauză ameninţată de spectrul uitării. Şi că explozia din ultimii treizeci de ani a studiilor asupra memoriei, ca şi a iniţiativelor de „memorializare” traduc, în fapt, tocmai spaima modernităţii, trăitoare într-un prezent uniform, obsedat de viitor, de a nu-şi pierde contactul cu un trecut din ce în ce mai puţin invocat în noul ei mod de viaţă.

Ceea ce am înţeles eu din această carte este că omul nu poate exista ca entitate culturală decât dacă deţine o posesiune afectivă asupra spaţiului şi a timpului. Că memoria este vehiculul de transmitere al acestei forme de posesiune afectivă de la o generaţie la alta. Iar alterarea simţului spaţiului/timpului la generaţiile „globalizării” echivalează cu pierderea dexterităţii de a-şi folosi memoria ca vehicul al continuităţii culturale.

Şi mi-a mai dat ocazia de a reflecta la un paradox, pe care l-am avut, cumva, tot timpul sub nas, l-am intuit oarecum, dar n-aş fi ajuns să-l conştientizez pe deplin fără lectura cărţii lui Connerton. Anume că însuşi excesul de „memorializare” – sub forma monumentelor/memorialelor – face parte din cercul vicios al uitării. Memorialul, ca mod de a îngheţa în amintirea colectivă o secvenţă disparată din trecut, reinterpretabilă la fiecare generaţie, este doar un mod confortabil de a expia teama de amnezie. Nu însă şi de a eradica amnezia, dat fiind că  – spre exemplu – reperele cele mai puţin sesizabile ale cotidianului urban sunt tocmai monumentele lui.

Mi-a fost puţin ciudă pe mine, copil al propagandei comuniste atotadormitoare, că n-am fost în stare să extind acest raţionament dincolo de limitele orizontului meu personal. Dar, probabil, de-asta mi-a şi plăcut cartea, pentru că m-a ajutat să-mi vizualizez unele vagi intuiţii.

Dacă vreţi o lectură mai puţin subiectivă, va trebui să vă adăpaţi singuri la izvorul gigapedia.  Enjoy!

How the old left has found a new place in the memory game, History and Theory, february 2011

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s