Am fost fan pentru o seară. Şi nu orice seară, ci seara de Sfântul Valentin. Clişee!, veţi zice, dar, credeţi-mă, nu despre ele vreau să vă vorbesc, ci despre lecţia de toleranţă şi gândire antidogmatică pe care mi-a oferit-o live Adam Michnik de pe scena Ateneului Român. Din păcate, având un preopinent uşor prea marcat de frustrările dâmboviţene şi un public uşor absent din neînţelegere, deşi aparent călduros, gata să aplaude la orice poantă ca la comédie. Am să explic de ce spun asta, dar lăsaţi-mă mai întâi să-mi fac declaraţia de fan.

Adam Michnik este unul dintre puţinii oameni în carne şi oase pe care îi (aproape) idolatrizez. Poate chiar singurul, în timpul din urmă, când vârsta şi experienţele mi-au tăiat mult din capacitatea de a mă entuziasma. Dar nu şi din entuziasmul faţă de Michnik. Oratorul bâlbâit, idealistul pragmatic, conspiratorul indiscret, evreul îndrăgostit de polonitatea lui (pe care sare s-o apere chiar şi împotriva acuzaţiilor de antisemitism), marxistul care a teoretizat apropierea de Biserica catolică, anticomunistul care n-a ezitat să stea la masă cu comunişti, deţinutul politic care a găsit forţa să dea mâna cu cel care l-a închis, dizidentul care se opune lustraţiei, fostul persecutat care predică ilegitimitatea datului cu pietre – pe scurt, omul Michnik, în sensul cel mai complicat, dar şi cel mai frumos, al cuvântului „om”.

Iaca litania mea de fană şi motivul care m-a făcut să îmi trimit degrabă bărbatul la vânat bilete greu de vânat pe la poarta Ateneului, imediat ce am aflat că personajul mitologic pe care îl admir va putea fi văzut în carne şi oase la Bucureşti. Poate veţi înţelege, citind ce-am scris mai sus, emoţia stupidă când l-am văzut de-adevăratelea la doi paşi de mine. Poate veţi înţelege satisfacţia cu care am constatat, la sfârşitul discuţiei de la Ateneu, că până şi un sceptic ca bărbatul din dotare fusese cucerit instantaneu de obiectul admiraţiei mele adolescentine. Şi gata, am încheiat litania de fan. Ideea era că Michnik reprezintă un model de umanitate tolerantă, empatică, autentic deschisă alterităţii, care refuză deliberat justiţiarismul isteroid în contra oilor negre desemnate. Adică exact ceea ce ne lipseşte nouă, în România, acum mai mult ca niciodată şi ceea ce ne trebuie ca un balsam pe rana deschisă.

Fără să mă fi clintit vreo clipă din admiraţia de fan, discuţia de aseară n-a fost, pesemne, cea mai strălucită din viaţa publică a lui Adam Michnik. Au fost două ore de politeţuri la adresa gazdelor – politeţuri care însă nu au ocolit onestitatea replicii directe, acolo unde a fost nevoie de aşa ceva – punctate pe ici, pe colo de vorbe de spirit reuşite, (atât ale lui Michnik, cât şi ale interlocutorului său)  în faţa unui public compus majoritar din snobi care veniseră să fie văzuţi şi din tineret care râdea la poante, dar n-aş băga mâna în foc că ştia întotdeauna de ce râde. Între cele două jumătăţi de public or mai fi existat, n-am îndoială, şi spectatori care ştiau exact de ce sunt acolo şi nu ţineau morţiş să fie văzuţi, dar aceştia au fost o minoritate mai degrabă mută.

Acuma, trebuie să spun că, în contra unui curent tot mai la modă, mie îmi place Andrei Pleşu. Omul are stil şi simţul umorului, două calităţi atât de rare, încât nu poţi să nu le apreciezi atunci când ai şansa să le întâlneşti. E şi un causeur care poate să farmece, chiar atunci când nu eşti de acord cu ce spune, practică un fel de determinare sfătoasă împotriva preopinenţilor cu care nu e de acord, astfel încât preopinentul nu se poate supăra decât dacă suferă de o formă oarecare de paranoia.  Am fost printre cei care au râs aseară cu toată convingerea când Pleşu a constat că „singurul samizdat românesc a fost mâncarea”, pentru că ne chinuiam să facem rost de ea. Pe scurt, nu fac parte dintre cei ce „împărtăşesc” respingerea a priori, căci e la modă, a tot ce vine de la Andrei Pleşu şi de la amicul său, Gabriel Liiceanu. Spun asta oarecum ca să mă justific pentru „critica” pe care simt nevoia să i-o fac lui Andrei Pleşu vizavi de cum a început discuţia de aseară. Mi s-a părut supărător şi irelevant să aducă imediat în discuţie disputa Liiceanu – Herta Müller, fără a încerca măcar să îndrepte dialogul cu Michnik pe tema de interes mai general a disputelor intelectuale din Europa de Est asupra sensului disidenţei, lustraţiei, etc. Unghiul din care a „pasat mingea” era acela al unui om care, deşi spunea că nu doreşte să facă asta, încerca să-l folosească pe Michnik pentru a legitima poziţia sa şi a prietenului său într-o dispută fără miză pentru Michnik însuşi. Şi nici pentru spectatorii ca mine, care au fost de-a dreptul frustraţi că invitatul n-a mai apucat să vorbească despre subiectele interesante, despre care sigur avea ceva de zis (decomunizare, lustraţie) pentru că a trebuit în prima jumătate de oră (cel puţin) „să împartă dreptatea” într-o polemică locală. Michnik a ieşit elegant din asta, şi obiectiv în plus, dar nici măcar eleganţa nu l-a scutit de reacţia supărăcioasă a lui Gabriel Liiceanu, din partea de întrebări finale rezervate parcimonios publicului. Un caz interesant de confiscare a lui Adam Michnik, în faţa unor oameni care plătiseră bilet, care probabil, în întrebările lor, ar fi fost şi ei prizonieri tot ai unor frustrări locale, dar măcar la ei ar fi fost o frustrare doar vremelnic celebră.

Azi dimineaţă, înainte de a mă apuca de scrierea acestui post, am citit pe Facebook reacţii ale unora dintre cei care fuseseră aseară la Ateneu. Şi acest articol al lui Costi Rogozanu, emblematic cred pentru percepţia mioritică a ideii de umanitate deschisă la minte. Aş vrea să zic că m-am întristat, dar nu e cazul căci, vorba lui Costi Rogozanu, mi-am cam epuizat şi eu toate iluziile în privinţa şansei noastre de a ne depăşi zădărnicia naţională. Aşa că, tot vorba lui Rogozanu, de-acum pot să rămân şi zen. 

Concluzia ar putea suna cam aşa: idolul meu Michnik a fost, sub ochii mei, luat prizonier pentru o seară de Andrei Pleşu, acest Liiceanu al lui Costi Rogozanu, acest Herta Müller al lui Andrei Pleşu şi al unei baterii mai vaste de „elitişti” pe care Costi Rogozanu ar vrea să-i spânzure, dar cred că nu-i ajunge sfoara, dar nu-i bai, că şi ei cred că ar vrea să-l spânzure pe el de limbă, da’ nu se obosesc să consume sfoara pe el. În această cacofonie de quiproquo-uri, mai că-ţi vine să-l invidiezi pe Gabriel Liiceanu care a reuşit să rămână doar el însuşi în propriul rol. Cam ca Sergiu Nicolaescu. Deşi – trebuie să o spun, asta e, spânzuraţi-mă – eu mai cred şi-acum  că Gabriel Liiceanu avea dreptate, în contextul românesc post-1989, cu al său „Apel către lichele”. Asta e, suntem cu toţii prizonierii culturii, civice, politice, etc., în care ne-am născut şi din când în când îi mai luăm în prizonierat şi pe alţii, ca să ne mai ostoim singurătatea complexelor.

Nici nu ştiţi cât de norocoasă mă simt în dimineaţa asta că Adam Michnik e polonez, nu român, altfel ar fi fost şi el prizonierul aceleiaşi zădărnicii danteşti care ne munceşte pe noi, aici, iar eu aş fi rămas fără idol. Îmi asum prizonieratul reacţiei mele tipic cioraniene.

Anunțuri
Comentarii
  1. […] This post was mentioned on Twitter by Aleksander, Alina Pavelescu. Alina Pavelescu said: Michnik şi noi http://wp.me/p11eKE-aN […]

  2. T.B. spune:

    Am citit cu mult interes. As putea zice si asa: cu uimire! Regret ca timpul nu-mi permite sa citesc tot ce scrii pe acest blogg, descoperit de mine intamplator. Dar ma voi stradui sa o fac.

  3. http://www.contributors.ro/editorial/michnik-generalizarea-anticomunista-e-inacceptabila/

    O postare mai inteligenta decat a mea, dar care imi confirma feeling-ul. Nu ca as incerca sa il folosesc pe autorul ei drept justificare 😉

  4. La noi, cea mai mare penurie a fost, şi este, cea de imaginaţie. O urmează în clasament penuria de (atenţie!) umor. Nu cea de umor pe scenă (cu sau fără accente băşcălioase) ci cea de umor în corodarea la faţa locului a absurdului cotidian.

    Cred că Michink este o fire liberală. Se opune oricărei forme de inginerie socială. Şi tocmai de aceea supără. Dacă ar fi fost român, nu ar fi fost prizonierul imobilismului valah, ci victima lui.

    Am înţeles că fanii şi fănelele au plecat un pic nemulţumiţi că nu a ajuns agheasma la toţi. Nu am citit bîrfa rogozană, însă îmi închipui cam ce e la gura lui (mă rog, la klava lui). Simpla confuzie pe care o face între zen şi zazen m-a făcut să îmi alunece ochii pe diagonală. Stilistic, probabil, amicul oscilează între „boierii minţii” şi „flamboierii minţii”. Aşa-i? Deh!, şi resentimentul face istorie. Fie ea şi internetă.

    • All right, resentimentul face istorie. In cazul de fata, singurul de care ne pasa, istorie nationala. Da, si eu cred ca un Michnik roman n-ar fi fost prizonier, ci victima. De-aia zic ca ma bucur pentru el si, implicit, pentru fanelele lui, printre care ma numar 🙂

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s