Probabil că există, în fiecare profesie, un moment-cheie al trecerii din lumea sigură şi confortabilă a cărţilor în spaţiul incert şi multiform al realităţii. Pentru mine şi generaţia mea de angajaţi ai Arhivelor Naţionale, cred că acest moment s-a produs prin 1998-99 când, în urma adoptării Legii 9/1998, porţile instituţiei au început să fie luate cu asalt de refugiaţii din Cadrilater şi urmaşii lor. (Fac o paranteză pentru că mi-am amintit uimirea pe care i-am provocat-o fără să vreau profesorului meu de economie politică de la Sciences-po, Gérard Wild, atunci când ne-a întrebat care dintre noi, studenţii est-europeni, a fost implicat direct în „tranziţia democratică”. I-am răspuns fără să ezit că eu am fost, iar el, care ştia că lucrez la Arhive, m-a întrebat neîncrezător cum se poate. Atunci i-am explicat impactul legilor de restituire asupra instituţiei la care lucram şi responsabilităţile cu care s-a văzut, în acest fel, înzestrată. A înţeles mecanismul, i-a plăcut şi chiar l-a preluat în argumentaţia lui ulterioară. Păcat că percepţia naţională asupra Arhivelor româneşti, ca instituţie fără de care democraţia nu se poate – sau se poate, dar va funcţiona prost, dacă Arhivele nu sunt bine plasate în ierarhia instituţiilor publice şi bine dotate material – rămâne în continuare anemică, oricât s-ar strădui „insiderii” direct implicaţi să facă valuri în jurul acestei stări de fapt. Închid paranteza.) Cum vă spuneam, anii 1998-99 au fost pentru mine şi pentru alţii ca mine momentul în care istoria „mare” a coborât din cărţi şi a căpătat chipurile istoriei „mici”. Fiecare dintre cei care, în cincisprezece ani ca arhivist, a rezolvat mii de cereri, s-a îmbogăţit complementar cu sute de poveşti de viaţă. Dintr-o atare postură, dacă ai avut forţa de spirit să vezi pe deasupra inerentei sâcâieli birocratice, ai toate şansele să te transformi într-un filosof – e drept, cam amar – al istoriei. Şi mărturisesc că îmi place această simbolistică ad-hoc, pentru că demontează prejudecăţi supărătoare. Ei bine, nu, arhivele nu sunt nici pe departe „cimitire de hârtii”, ci locul în care istoria „mare” se întâlneşte cu istoria „mică”, iar lumea care a fost e readusă la viaţă şi chestionată în beneficiul oamenilor de acum. Aşa cum nici arhivistul nu e „lingător de dosare”, ci raisonneur – chiar şi fără voie – al trecutului în prezent.

Tot ce v-am povestit eu mai sus, în manieră melancolic-filosoficească, veţi regăsi sobru, dar pertinent ilustrat  în volumul de documente editat de colegii mei de la Arhivele din Constanţa, Virgil Coman şi Nicoleta Grigore, Schimbul de populaţie româno-bulgar. Implicaţiile asupra românilor evacuaţi. Documente (1940 – 1948). Volumul adună, în primul rând, principalele documente oficiale care, în maniera seacă şi impersonală a „istoriei mari”, au răsturnat destinele unor familii întregi, pe multe generaţii. El reuneşte însă, în egală măsură, şi unele documente ale administraţiilor locale implicate în ducerea la îndeplinire a „schimbului de populaţie”, documente prin intermediul cărora dramele individuale din registrul „istoriei mici” devin lizibile pentru oamenii timpului nostru.

Cititorii volumului editat de Arhivele din Constanţa vor avea, astfel, sub ochii lor faţa şi reversul unuia dintre evenimentele traumatizante ale istoriei noastre recente, ba chiar se vor putea situa, cu beneficiul aferent al perspectivei integratoare, în punctul de întâlnire al memoriei cu istoria, al poveştilor de viaţă personale cu logica îngheţată a istoriei oficiale. O posibilitate sau, mai bine zis, o multitudine de posibilităţi de a înţelege istoria României, pe cât de ameţitoare, pe atât de fascinantă. Şi o lectură care chiar merită să nu o ocoliţi.

Update: Ca recomandare suplimentară, o carte a unei arhiviste din Franţa, care relatează tocmai experienţa arhivistului în punctul de întâlnire între „istoria mare” şi „istoria mică”: Caroline Piketty, Je cherche les traces de ma mère : Chroniques des archives. Atunci când vom avea o carte similară născută din experienţa unui arhivist român, sunt sigură că analogiile vor vorbi de la sine. Deocamdată, arhiviştii români sunt mai degrabă sfioşi în a-şi decanta experienţele personale în cărţi despre oamenii pe care i-au întâlnit în cariera lor, dar sunt optimistă că va veni şi acest moment.

Anunțuri
Comentarii
  1. dana spune:

    Din 1948 si pana astazi s-au adunat milioane de istorii mici care ar lumina istoria mare daca ar fi cat de cat cunoscute. Elevii ar trebui incurajati inca de la primul contact cu istoria sa afle si sa reconstituie istoria familiilor din care fac parte. In jumatate de secol s/a distrus tocmai aceasta ideie de apartenenta la mica familie si asta explica azi refuzul de a ne asuma responsabil apartenenta la marea familie nationala.

  2. Ati exprimat in cea mai plastica maniera cu putinta cel mai penetrant adevar al ultimei sute de ani din istoria Romaniei 🙂

  3. Istorii personale grefate pe contexte istorice ajută mai mult la înţelegerea fenomenelor. Au, ca-să-zic-aşa, putere imunizantă mai mare.

    De multe ori am spus că normele de aplicare sunt mai înfricoşătoare decît legea cadru. Pentru că, adesea, ele o contrazic. Fă o lege prin care să se facă lumină. La aplicare vei constata că becurile se ard mai des şi mai mortal decît asumă legea.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s