„Cărţile îmbătrânesc repede”, iluziile mor tinere

Pentru loserii ca mine, care şi-au înţeles condiţia, dar încă nu-i cunosc toate cotloanele, viaţa dă lecţii sub formă de bobârnace neaşteptate, aplicate în serii cu tâlc. Primul bobârnac din ultima serie a venit acum câteva zile, când aflam cu uimire că fac obiectul unui soi de anchetă multiplu ramificată pentru presupuse opinii (ne)exprimate pe acest blog. La primul impact cu stupefianta veste, am tras mai întâi aer în piept şi… n-am înţeles nimic (ăsta e primul meu nivel de reacţie luzăristică, imbecilitatea socială). La al doilea impact, mi-am amintit însă, pe rând: 1) că „viaţa e complicată şi prezintă multe aspecte” (asta e din Filantropica) ; 2) că „bufniţele nu sunt niciodată ceea ce par” (asta e din Twin Peaks); 3) că „nicio faptă bună nu rămâne nepedepsită” (asta, să spun drept, mi-a reamintit-o un prieten care, în context, m-a pus să dau de duşcă un ulcior cu proverbe ca să-mi revin). Pe scurt, asta fu faza primară a seriei bobârnăcistice, îndulcită doar cu aspartamul ideii că trăim într-o ţară democratică şi suntem apăraţi de lege.

Faza următoare a intervenit vineri pe la prânz, luându-l ca medium, fără să vrea şi fără să ştie, pe colegul şi prietenul Şerban Marin. Al doilea bobârnac a venit la fel de neaşteptat, dar incomparabil mai delicat decât primul, sub forma unei cărţi fascinante pe care Şerban mi-a dat-o spre recenzie pentru Revista Arhivelor. Fără să bănuiesc ce urmează, am luat cartea, am deschis-o şi… am constatat că era un volum de documente despre epurarea cărţilor în România comunistă. Cartea are următoarele date de identificare (vi le semnalez, deoarece sunt informaţii de interes public): Liliana Corobca, Epurarea cărţilor în România. Documente (1944-1964), Bucureşti, Editura TRITONIC, 2010.

Simt nevoia să o felicit pe Liliana Corobca mai ales pentru excelenta analiză comparativă, pe care o face în studiul introductiv, între cenzura din URSS şi aceea din România satelitizată. De două zile n-am mai lăsat cartea din mână decât ca să scriu recenzia pe care nu v-o pot împărtăşi decât după publicarea în RA. Până atunci, s-ar putea să fie informaţie confidenţială. Vă pot face însă de pe acum recomandarea să nu rataţi acest volum, căci nici nu ştiţi ce lecţie exemplară de istorie pierdeţi. Şi vă pot oferi o mică avanpremieră, sub forma unui citat din studiul introductiv al autoarei, citat care m-a inspirat la titlul acestui post: Motivul principal invocat atât de insistent în privinţa cărţilor epurate [în URSS, e vorba de anul 1929 – nota mea] constă în faptul că ele „îmbătrânesc extraordinar de repede” . Drept pentru care preferau să le omoare tinere, cam cum am păţit şi eu cu iluziile.

La sfârşitul lecturii mi s-a revelat (în sfârşit!) tâlcul noii serii bobârnăcistice din viaţa mea de loser: ” Credeai în progres? Asta pentru că eşti o oaie rătăcită. De fapt, istoria nu e, aşa cum ţi-o închipuiai tu, o linie (aproape) dreaptă care urcă încet, dar sigur, spre zări tot mai senine. Istoria e, pur şi simplu, acel cerc vicios în care ne învârtim cu toţii aici, pe pământ. Poate că, odată şi odată, după ce-ţi mai iei vreo zece-douăzeci de ţepi, vei reuşi să înţelegi şi tu chestia asta.”

Acum că am înţeles, m-am liniştit. Să fie primit!