Redempţiunea sau terapia prin „Fuck!”

Posted: Martie 4, 2011 in Uncategorized

Salvador Dali, Vis

Navigând printre bloguri am găsit fragmentul de mai jos, o postare mai veche pe blogul lui Vladimir Tismăneanu.

E dintr-un text de prezentare a unei cărţi pe care încă nu am citit-o, dar încep să cred că e nevoie să remediez urgent această lipsă. Poate că voi descoperi, cine ştie, un manual de supravieţuire într-o lume care îmi e din ce în ce mai puţin familiară şi pe care o înţeleg din ce în ce mai puţin:

Trista, chinuita agonie a resentimentarului este de fapt neputinta de a accede la tarâmul binecuvantat al iertarii. […] Resentimentarul este un personaj hain: conform dictionarului, acest vechi cuvant inseamna, intre altele, rau la inima, neindurator. Tocmai sufletul rau duce la un chin trait sub semnul unei solitudini nesfarsite, in fond auto-indusa, auto-generata, o neputinta devoranta de a recunoaste dreptul celuilalt de a fi tot om.

Textul în întregime are o mulţime de referinţe academice, de la Nietzsche şi Dostoievski la Richard Pipes. Presupun că autorul a dorit să „domesticească” subiectul înspăimântător şi să-l prezinte lumii civilizate îmbrăcat într-o haină suportabilă la vedere. Probabil, pentru cei mai mulţi a reuşit. Pe mine însă, m-a izbit în plin asemănarea cu realitatea mea imediată.

Nu ştiu dacă numai eu am, tot mai pregnant în ultima vreme, sentimentul că trăim într-un univers populat cu haite în luptă, un univers în care „nealinierea” te transformă în victimă sigură. Dacă nu eşti cu unii, sigur eşti cu alţii şi, în mod indubitabil, împotriva celor dintâi. Dacă te străduieşti să afirmi că nu eşti cu nimeni, doar cu tine şi chiar şi asta doar uneori, eşti luat de ipocrit şi sfâşiat de toţi. Sau, şi mai rău, eşti luat de fraier şi anihilat social în doi timpi şi trei mişcări. Iar după ce te-au transformat în cadavru, bătălia continuă pe ruinele tale, ca şi când nici n-ai existat.

Solidaritatea e semn de parşivenie atunci când te situezi între haite, prietenia e semn de intenţii ascunse sau de interese murdare, altruismul – o utopie reprobabilă, pe care trebuie să o reprimăm musai din faşă, ca să nu ne cotropească. Omul nu mai are dreptul la gânduri pozitive, gândurile lui trebuie să fie îndreptate spre sfâşierea aproapelui din haita adversă şi închinate pe altarul propriei haite.

Resentimentul e singura carte de vizită admisibilă. Dacă ai resentimente, ai prieteni. Dacă nu ai resentimente, eşti un nimeni. De fapt, dacă nu ai resentimente identificabile cu resentimentele unei haite, atunci e ca şi când ai trăi printre lupi şi ai încerca să te înţelegi cu ei în esperanto. Pur şi simplu eşti condamnat din start să devii o victimă însângerată şi jalnică. Nu însă tragică, tragismul e un privilegiu rezervat doar membrilor haitei, recunoscut doar în interiorul acelei haite pentru care ţi-ai dat viaţa – sau măcar obrazul – în lupta cu haita adversă.

Fiecare haită îşi legitimează lupta pentru supremaţie cu cuvinte frumoase, fraze savante, vorbărie dantelată despre principii inalienabile şi, uneori, chiar cu câte un simulacru de ideologie. Fiecare dintre membrii haitei poartă vizibil între dinţi urme însângerate de carne crudă, cu care te scuipă direct în ochi atunci când îşi declamă plin de demnitate principiile. La urma urmei, fiecare dintre aceste exemplare jalnice este îngrozitor de singur cu ura lui împotriva altora şi, în timp ce îl asculţi, nu poţi să nu te gândeşti că, dacă mâine ar încerca să-şi regăsească umanitatea rătăcită, aceeaşi haită care îl hrăneşte acum l-ar sfâşia fără milă.

Spre ghinionul meu, n-am reuşit niciodată să fiu un animal de haită. Sunt o fiinţă sociabilă – uneori prea – care aspiră la integrare. Aşa că am avut momente în care m-am străduit din greu să mă aliniez şi eu mersului lucrurilor în universul nostru. N-am reuşit însă. S-ar părea că e un blestem, acela de a nu-ţi putea delega facultăţile de trestie gânditoare unui ciomag, fie el şi „colectiv”. Mai ştiu vreo câţiva ca mine, lupi singuratici care se ţin departe de haite în speranţa că vor scăpa nesfâşiaţi. Care îşi trăiesc blestemul cu luciditate şi se întreabă de unde ar putea veni redempţiunea.

Acum o săptămână am văzut The King’s Speech şi m-a emoţionat de-a dreptul scena în care prinţul bâlbâit învaţă să spună „fuck” şi „shit” ca să se elibereze de frustrările induse de propria sa familie. Mă tot gândesc de-atunci că, cine ştie, redempţiunea ne-ar putea veni tocmai din ştiinţa de a striga „fuck” exact la momentul potrivit, fix în faţa persoanei care trebuie. Poate că de umanitatea pierdută ne desparte doar un „fuck” sau un „shit” care să ne distanţeze de haită şi care, vorba poetului, nouă pe noi să ne redea. Mă gândesc…

Anunțuri
Comentarii
  1. floreign spune:

    Pornind de la acest articol despre atletii memoriei, din NY Times (http://www.nytimes.com/interactive/2011/02/20/magazine/mind-secrets.html?ref=magazine) , ai putea sa imaginezi un articol despre comunism, apoi sa intercalezi aceste „fuck”, „shit” etc. in locuri strategic alese, asa incat cititorii sa ramana cu o imagine vie?

    (nu e o sugestie de leapsa,pur si simplu mi-a trecut prin minte citind comentariul lui Marius de la postarea urmatoare)

  2. tismaneanu spune:

    Draga Alina:

    Iti inteleg prea bine lehamitea, care este poate antidotul resentimentului. Insa lehamitea, greata, dezgustul, chiar dispretul, sunt atitudini pasive, forme de sustragere, de auto-aparare. Lupta impotriva resentimentului are nevoie de actiune. Mediocritatea, in variile sale ipostaze, face intotdeauna zid impotriva a ceea ce tine de nobletea spiritului. Josnicia care se imbraca in costum de gala, conformismul arivist care se prezinta drept inflexibilitate morala, narcisismul ventriloc care pontifica (de-obicei de pe margine) despre „ce-ar trebui facut”, dar care nu face mai nimic, iar cand face, mai degraba ruineaza eforturile celor care cladesc. In fine, o fenomenologie a turpitudinii (o numesc voluptatea ticalosiei) despre care s-ar putea glosa mult, foarte mult.

    Cu prietenie,

    Vladimir

    • Draga Vladimir, draga Claudia (Claudiei ii raspund aici la comentariul de la postarea anterioara),

      Aveti indiscutabil dreptate. Lehamitea e o forma de capitulare, iar reactia de rezistenta nu foloseste decat daca e adresata sistemului, nu doar unei persoane sau mai multora. Acum cativa ani am citit – cu ochi de istoric roman, poate mai mult cu ochi de roman decat de istoric – memoriile lui Lech Walesa. Presupun ca acea carte nu e nici ea lipsita de o oarecare latura propagandistica, dar realitatea pe care te lasa sa o intelegi printre randuri e de natura sa te predispuna la reflectie aici, in Romania. Eu am inteles din ea ca un fenomen ca Solidaritatea a fost posibil pentru ca, in societatea poloneza a vremii, resposabilitatile erau asumate mai intai individual, iar rezistenta la sistem trecea, inainte de toate, printr-o optiune individuala. Acea rezistenta „mica” despre care scria Havel la un moment dat si care, in „Puterea celor fara de putere”, avea aparentele unui exercitiu livresc, condamnat sa ramana livresc. Abia citind memoriile lui Walesa, am realizat ca ea a putut (si, deci, poate) exista in realitate.

      Draga Claudia, problema noastra autohtona este ca „sistemul” e, cel mai adesea invocat pentru a evita responsabilitatea personala. Si ca, in conglomeratul de interese care il sustine, complacerea individului in sistem e solutia cel mai des aleasa, pentru ca e cea mai confortabila. Problema noastra autohtona, printre altele, este ca reformistii ajunsi „la butoane” se dovedesc, odata ajunsi, cei mai tenace perpetuatori ai sistemului pe care obisnuiau sa-l critice. Problema noastra e, altfel spus, ca omul nu se legitimeaza ca om, adica individ, prin faptele si optiunile lui personale, ci prefera sa isi extraga demnitatea de cetatean din apartenenta la sistem, mai precis, din faptul de a se fi inserat cu succes, indiferent in ce conditii, in acest sistem. Iar ochii celorlalti il percep tot asa, fara alt filtru moral.
      Ma tem ca, atata vreme cat fiecare dintre noi va pune mai mult pret pe legitimitatea pe care i-o da sistemul decat pe legitimitatea pe care i-o dau propriile sale actiuni, orice schimbare a sistemului va ramane condamnata la esec. Si ma tem ca nicio reforma nu va putea sa se petreaca, in Romania, inainte ca fiecare cetatean al acestei tari sa se priveasca in ochi el pe sine, sa-si spuna ca si el e responsabil de ceea ce se intampla si sa-si faca propriul program de reformare a mentalitatii sale. Va mai fi apoi nevoie si de o forta sau mai multe forte intelectuale care, pe deasupra conglomeratului de interese personale, sa coaguleze energiile prin gasirea unor puncte de solidaritate, nu de dezbinare, intre diversii indivizi satui de „sistem”. Si de desteptarea printului adormit care este, la noi, solidaritatea indivizilor pentru o cauza buna, chiar daca succesul acelei cauze bune nu aduce niciun profit imediat.
      Cred ca tocmai am comis o utopie mare cat casa – probabil condamnabila, ca orice utopie – dar, dupa douazeci si mai bine de ani de sperante esuate, in contexte aparent foarte diferite, incep sa cred ca numai intoarcerea pe urmele proprii si refacerea drumului in directia corecta ne mai poate salva.
      In afara „utopiei responsabiliste”, ma tem ca individului nu-i mai ramane decat lehamitea. Adica solitudinea disidentului surprinsa bine de Alexandru Solomon in „Cold waves”, atunci cand vecinii lui Goma se intrebau cinic de ce s-a agitat el si la ce i-a folosit toata agitatia. Si empatia facila descrisa de Caragiale in replica „Toti suntem romani, mai mult sau mai putin onesti”.

      Draga Vladimir, ma tem ca lehamitea nu este antidotul resentimentului, ci, din pacate, terenul fertil pe care resentimentul infloreste si rodeste in toata splendoarea sa. Trebuie sa fii un individ extrem de puternic pentru a-ti struni lehamitea si a o impiedica sa devina, incet si pe nebagate de seama, caci e un companion insidios, resentiment. Pentru indivizii „normali”, de la lehamite la resentiment nu e decat un pas (vezi tot cazul Goma). De aceea, presupun, „normalitatea” timpului nostru se invarteste ametitor in cercul vicios al lehamitei-resentiment si suspina in prizonieratul „insuportabilei lejeritati a fiintei”. Poate ca, in cazul nostru, lupta impotriva resentimentului ar trebui sa coincida cu lupta impotriva insuportabilei lejeritati a lui „toti suntem romani, mai mult sau mai putin onesti”.

      Va multumesc pentru disponibilitatea de a dialoga pe aceasta tema!

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s