Primăverile de altădată

Posted: Martie 6, 2011 in comunism, Uncategorized
Etichete:,

Sub pretext că încerc să intru în starea de spirit pentru o expoziţie care sper să se întâmple, în ciuda vicisitudinilor vremii, mi-am petrecut acest week-end deschizând sertare de mult închise. Am dezgropat caietele, amintirile, fotografiile şi fetişurile de tot felul atât de preţioase în tinereţea mea comunistă. Mi-am adunat cu penseta timpul preţios şi ridicol al adolescenţei, un timp pe care îl îngropasem oarecum cu bună ştiinţă în praf şi uitare.

O operaţiune cât se poate de arhivistică şi de istorică la urma urmei, care m-a ajutat să verific mecanismul memoriei omeneşti, aşa cum e descris în cărţile deştepte, aşa cum credeam că nu mi se poate întâmpla şi mie, memorialistul chipurile „avizat”. Pe naiba! Prin caietele mele comuniste, cu coperţi de plastic verzi şi albastre (uitasem mirosul plasticului de proastă calitate, l-am redescoperit şi pe el) încă mişună o lume doar presupus dispărută. O lume care nu seamănă decât foarte puţin cu amintirile mele livreşti despre ea. O lume care încă respiră, tânără şi nepăsătoare la ce se spune despre ea, ca un Dorian Gray al cărui portret îmbătrâneşte încet sub hainele mele.

Memoria mea, captivă în memoria cărţilor altora, s-a regăsit, într-un fel, pe sine, cu narcisismul întremător al nostalgiei. Iar mugurii lumii de azi m-au surprins prin asemănarea neaşteptată cu pădurea de mai târziu. Într-un fel, evadată din captivitatea articolelor de sociologie, nostalgia mi-a devenit abia acum inteligibilă cu adevărat. Et in Arcadia ego.

Încerc să exemplific pentru cei care încă n-au redeschis fereastra. E un narcisism asumat terapeutic: adolescenţa se teme de ridicol, dar încă n-a învăţat să-l evite. Iar eu vreau să o (re)înţeleg.

Asta scriam în 1988, după ce văzusem „Zbor deasupra unui cuib de cuci” (cu Florin Piersic, spectacolul e tot ce-mi amintesc, contextul mi-a dispărut de mult din amintire; noroc cu cărţile de istorie):

8 mai. Astăzi am fost la teatru şi am văzut o piesă care m-a pus pe gânduri. Erau acolo oameni ca mine, dar care fuseseră zdrobiţi de maşinăria complicată a vieţii. Dragostea lor de viaţă, pasiunile, puterea, speranţa le erau anihilate şi, în plus, sufereau de o groaznică laşitate care îi împiedica să privească lucrurile în faţă. Unul singur a încercat să se elibereze, să-i elibereze şi pe ei cu preţul fericirii sale. Şi a fost zdrobit, l-au lăsat să fie zdrobit. Asta când mai era un singur pas până la reuşită. Şi măcar de-ar fi avut puterea să facă singuri acel pas. Asta să fie oare legea existenţei? „Fiţi laşi ca să să trăiţi cât mai mult şi mai comod. Nu contează că sunteţi călcaţi în picioare de toţi mitocanii, că sunteţi scuipaţi în faţă de toate bestiile abjecte. Fiţi laşi şi totul va fi bine.”? Înfricoşător de odios.”

Hi, hi, hi! A still life with loser pe care am avut tot timpul s-o aprofundez mai târziu.

Au mai existat şi altfel de descoperiri, care ar fi putut să însemne mai mult dacă s-ar fi repetat mai des, dar, îmi dau seama, s-au pierdut în grămada scepticismelor. Era deja în 1990, eram în clasa a XII-a şi ne despărţeam de viaţa de liceeni pentru a intra în altceva încă neştiut:

24 mai. Azi a fost o zi bună şi o întâmplare plăcută m-a făcut să-mi reevaluez atitudinea faţă de oameni (mă rog, faţă de unii dintre ei). Avem o profesoară de latină care părea indiferentă şi cam prostuţă. Noi îi scoteam frecvent peri albi şi era cât pe-aci s-o facem şi azi. Şi totuşi, azi a venit să-şi ia rămas bun de la noi ca de la unii care „au contrariat-o, au enervat-o şi au făcut-o să se extazieze”. Ne-a adus bomboane şi ne-a împărţit premii pentru extemporalele nostre de peste an, ne-a făcut să bocim puţin pe unii dintre noi, care o judecaserăm prea aspru sau o nedreptăţiserăm. Uneori, oamenii ţi se înfăţişează într-o lumină în care merită să-i admiri. Dar acesta este un privilegiu rar: să vezi un om frumos, nu pe-ncetul, ci într-o revelaţie.”

Mi-e teribil de jenă, dar nici măcar nu-mi mai amintesc numele profesoarei. Iar lacrimile de remuşcare le uitasem de tot până aseară. Cum ziceam, sunt portretul perfect al lui Dorian Gray. Nu mai ştiu nimic de profesoara mea, dar ar fi minunat dacă aş putea să-i ofer o floare, fie şi virtuală, pentru lecţia de viaţă pe care mi-a dat-o atunci şi care, iată, nu s-a pierdut cu totul.

Eram la „filo”, aşa că în jurul meu toată lumea scria poezii, cele mai multe de dragoste. Şi eu la fel. Aveam şi un cenaclu al liceului, dar eu nu-l frecventam pentru că, încă de pe atunci, detestam tot ce semăna, fie şi vag, cu sindicalizarea spiritelor. Eu şi câteva prietene la fel de ciudate ca mine ne citeam între noi, ne criticam, bref, ne simţeam importante în cercul nostru îngust. Urmează un moment greu: m-am hotărât să transcriu aici o mostră de ego adolescentin. Scuzaţi lipsa de talent, cum vă spuneam, practic reamintirea ca pe o terapie, pe alocuri dureroasă:

În seara asta sunt o mână întinsă / cu palma în sus / şi degetele răsfirate / Aştept să cadă în miezul meu / o certitudine / Ceva concret pe care / să-l strâng apoi în pumn / pentru tot restul vieţii, / Aştept o muzică să se-ncovoaie blând / pe degetele mele, / asemeni iederei, asemeni picăturilor de ploaie, / să-mi sape linia norocului, / linia inimii, / linia vieţii, / să-mi exploreze cu sunetele ei nebănuitul, / să văd prin mine lumea ca o mână întinsă / cu palma în sus / şi degetele răsfirate

Mda, poate că undeva, în sinea mea, încă mai aştept.

Apropo, dacă vă tentează şi pe voi un exerciţiu al reamintirii, l-aţi putea face, în scop (auto)educativ, pentru adolescenţii de azi, în expoziţia despre care vă vorbeam la început. S-ar putea să iasă ceva mai viu decât speram şi să descoperim că, dincolo de „istoria mare”, punţile dintre adolescenţii din noi şi adolescenţii de lângă noi sunt mult mai multe decât suntem – şi noi, şi ei – dispuşi să credem.

Anunțuri
Comentarii
  1. floreign spune:

    Pentru mine, surpriza din acest an, cand ma lovesc de realitatea organizarii intalnirii de 20 ani de la absolvirea liceului (si cineva a postat sonetele cu poze din aproape fiecare clasa paralela pe FB), a fost ca mi-am amintit tot felul de personagii pe care ori le-am judecat gresit, ori din pricina ca eram necopt, le-am tratat imatur. Evident ma domina jena, una mai puternica decat cea despre care povestesti legat de profesoara de latina. Normal ca poate si ei or fi fost un pic „necopti”, ori or fi avand si ei „gresitii lor”, insa tot la mine in ograda ma uit. Noroc ca nu sunt „hi” ci „lo savonarola”, asa ca n-o sa ajung la respectivul eveniment.

    Recent am vazut un film proto-horror japonez din 1960, ii zice Jigoku, unde este reflectat iadul budist, in care esti pedepsit pentru ceea ce ar fi trebuit si nu ai facut in viata.

  2. Radu A. spune:

    E foarte frumos că ne-ai împărtăşit o veritabilă bucăţică din viaţa ta!
    Credeam că ţinutul unui jurnal este o practică demult apusă şi desuetă… Silly me!
    PS
    După 30 de ani de la creare să-l predai la ANR! 🙂

  3. Îmi amintesc spectacolul de la Naţional. Văzusem Oameni şi şoareci cu acelaşi Florin Piersic şi mă gîndeam cît de bine i s-ar fi potrivit rolul lui Chief în Zbor deasupra unui cuib de cuci. Intuiţia mi-a fost satisfăcută la scurt timp, chiar dacă punerea în scenă nu mi-a îndesat acelaşi nod în gît. Pe semne, în cei 3-4 ani dintre cele două versiuni ale „zborului”, mă obişnuisem cumva cu plumbul din parabolă, sau găsisem inconştient vreo cale de sedare a nevrozei cu pricina.
    O altă emoţie puternică mi-a produs-o Vrăjitoarele din Salem (tot la TN). La un moment dat, găsind similitudini flagrante cu ceea ce se petrecea afară (în zbuciumatul an 1990) era să îmi pierd simţul ridicolului şi să izbucnesc de la balcon cu un: „Veniţi să apăraţi Televiziunea!”. Speram ca astfel să le împărtăşesc şi altora sentimentul de perenitate a îmbelciugării nasului poporan. Şi atunci, cuvincios, mi-am muşcat doar… lacrimile.

    Apropo de memorie, io am o teorie care zice că ne sunt mult mai bine „indexate” amintirile fixate cu lipici afectiv. O informaţie memorată pe un fond neutru se uită cu mult mai repede. În schimb, cea însoţită de un afect (orice fel de afect) ne revine. Poate de aceea trecutul anterior nouă ne este străinătate. Lipseşte ceva: afectul. Observaţia se leagă de tribulaţia din articolul anterior.
    Aşadar, Alina, eşti pe calea cea bună. Înafara efectului „răcoritor” al unei înjurături/ţigări administrate la timpul potrivit, să fii sigură că orice descărcare de afect cimentează ceva.

    • Inainte de ’88, prin ’86 sau ’87, mai avusesem o experienta zguduitoare la teatru. Era la Nottara, „Acesti ingeri tristi” de D. R. Popescu, cu Horatiu Malaele. O poveste cu oameni captivi intr-o lume lipsita de orizont, care se rateaza lent, constient si dureros. Semana foarte bine cu ceea ce incepusem sa disting in jur, dar nimeni nu vorbea despre asta. Probabil ar merita scrisa cumva istoria „rezistentei” la comunism prin aceste spectacole de teatru. Eu, cel putin, ca spectator destul de asiduu, cam asa o percepeam pe atunci.

      Imi place ideea cu „amintirile lipite afectiv”, stramosii nostri o cunosteau deja si o si practicau. Se chema „bataia la cap de loc” 🙂

  4. T.B. spune:

    Am vazut si eu acel spectacol. Impresia a fost la fel de puternica si pentru mine. Poate chiar mai puternica, pentru ca atmosfera din institutia in care lucram era asemanatoare in multe privinte cu cea din piesa.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s