Pacientul român

Posted: Martie 16, 2011 in Viata la Bucuresti

Ghinionul meu. Săptămâna trecută m-a lovit astenia de primăvară. Sau altceva, mult mai misterios şi mai greu de diagnosticat. Cert este că săptămâna trecută, prima dată după vreo trei ani, am ajuns şi eu la un doctor „de familie”. Acuma, trebuie să vă spun că sunt un cotizant disciplinat la CAS, unul dintre cei care plătesc asigurări de sănătate de vreo cincisprezece ani, iar în acest timp nu a fost în concediu medical decât vreo cincisprezece zile per total (cam una pe an de cotizaţie, cum ar veni), n-a avut nevoie de medicamente compensate şi nici nu a deranjat prea mult – mulţumită sorţii miloase şi constituţiei nefiţoase – sistemul spitalicesc. Dar asta e, mai devreme sau mai târziu vine şi momentul când trebuie să-l deranjezi, oricât nu ţi-ai – şi nu şi-ar – dori.

Aşadar, săptămâna trecută mi-am cunoscut şi eu doctoriţa. O doamnă simpatică, amabilă şi care, contrazicându-mi toate stereotipurile inoculate prin televizor, mi-a luat în serios problema imediat ce i-am expus-o. Ba chiar, dată fiind asemănarea de vârstă dintre noi,  a făcut şi o observaţie „colectivă” cum că, de acum încolo, ar fi indicat să ne preocupăm din ce în ce mai mult de sănătatea personală. Mi-am zis că are dreptate şi m-am bucurat, într-un fel, când a început să mă blagoslovească cu trimiteri pe la diverşi specialişti, via laboratorul de analize. E clar că fac parte dintre acei pacienţi care doar constrânşi de împrejurări – şi de jena faţă de medic – se duc să-şi facă analizele. Am plecat de la cabinetul doamnei doctor cu satisfacţia că, uite, medicina românească şi-a mai păstrat cât de cât reflexele de normalitate. Nu ştiam pentru câtă vreme, căci aceeaşi doamnă doctor îmi mărturisise şi hotărârea ei de a pleca să lucreze în străinătate.  Dar nu m-am împiedicat prea mult în acest detaliu.

Surprizele au început din momentul în care am declanşat operaţiunea de programare pe la diverşii specialişti şi diversele analize. Am înţeles ce înseamnă un adevărat parcurs de combatant abia în faţa ghişeului de informaţii. Acolo, două domnişoare care – culmea! – păreau să nu prea aibă de lucru, mi-au demonstrat o dată în plus cât de tare dăunează plictiseala la moralul omului activ. Cu o faţă de pompe funebre, una dintre ele m-a chestionat ce m-aduce p-acolo, în vreme ce colega ei – aparent mult mai locvace – ţipa tare într-un telefon mobil din care mi-am dat seama fără să intenţionez că îi gângurea propriul iubit. Printre zgomote, am reuşit să mă fac înţeleasă cu problemele mele de domnişoara care – slava cerului! – nu avea iubit, sau mobil, sau iubit cu mobil, sau pur şi simplu iubitul ei avea treabă în momentul acela, spre marele meu noroc. Iar printre şoaptele greu de distins ale domnişoarei, am aflat că: 1. pentru un set de analize trebuie să mă programez la etajul doi; 2. pentru alt set de analize, la etajul trei, dar nu e cazul să sper prea mult, că programările se fac la interval de o lună-două; 3. la o specialitate care mă interesa, toate locurile sunt luate în următoarea lună, aşa că treaba mea cum mă descurc; 4. pentru restul, am primit nişte date şi nişte ore între 7 dimineaţa şi 8 seara, treaba mea cum alerg ca să ajung la timp, dar musai să ajung la timp, că altfel pierd programarea. Buuun! Deşi astenizată, încă nu-mi pierdusem tot suflul. M-am aşezat la coadă la lift pentru etajul trei, dar, după ce am deschis uşa la vreo zece echipe de câte trei pensionari care veneau valuri-valuri, am renunţat la lift şi am luat-o pe scări. Am ajuns cu răsuflarea tăiată – avea dreptate doamna doctor, de la o anumită vârstă, nu mai poţi prea multe – în faţa unei uşi la care, miracol!, nu era coadă. Am bătut, am intrat într-un fel de culoar pustiu. Din fundul unei camere nevăzute, o voce de femeie mi-a strigat autoritar: „Aşteptaţi afară!”. M-am conformat, din obişnuinţă. Am aşteptat vreo 20 de minute, în picioare, în faţa uşii, timp în care, din încăperea misterioasă, n-a ieşit – nici n-a intrat, ce-i drept – nimeni. Am plecat resemnată. Recunosc că, între timp, din cauza efortului, mi se cam accentuase ameţeala, dar nu sunt eu omul care să se împiedice de astfel de fleacuri.

A doua zi am luat-o de la capăt, la alt etaj, dar tot pe scară (sunt o fată isteaţă, învăţ din greşeli, aşa că nici n-am mai încercat la coadă la lift). Am ajuns în faţa unei cozi de vreo cincizeci de persoane, care îşi aşteptau rândul la două ghişee. Aici, atitudinea celor două dispecere diferea sensibil de experienţele anterioare. Femeile astea chiar erau amabile şi chiar îşi făceau eficient treaba. Numai că numărul celor de la coadă creştea văzând cu ochii, aşa că nu se întrezăreau prea multe şanse pentru ele să scape cu viaţă din greaua încercare. M-am aşezat cuminte la coadă. Una dintre dispecere lucra rapid, pe tăcute, schimbând doar câteva vorbe strict necesare cu fiecare solicitant. Făcea, probabil, economie de energie, ceea ce era mai mult decât de înţeles în situaţia dată. Cealaltă, însă, era un mic Napoleon. Mi s-a părut incredibil cum reuşea să butoneze la calculator cu o mînă, în timp ce, cu cealaltă, răspundea la un telefon veşnic schelălăitor, să asculte ce i se spunea şi la telefon, şi la ghişeu, iar în pauze, să mai strecoare câte o glumă către coadă, o vorbă de încurajare, să mai remarce un bătrân în baston, o femeie gravidă. Trebuie să recunosc că, în cele patruzeci de minute de stat la coadă, femeia asta mi-a fost de un real folos. Numai pentru că eram ocupată să o urmăresc cu fascinaţie nu m-am plictisit şi nu mi-a revenit ameţeala. Îmi pare rău că nu i-am reţinut şi numele ca să i-l nemuresc aici. În orice caz, nu mai era chiar tânără, aşa că îi doresc s-o ţină Dumnezeu sănătoasă şi în formă, aşa cum am admirat-o eu ieri. Această femeie – şi altele ca ea, căci probabil mai sunt – sunt adevăratele eroine ale sistemului medical românesc. Aşa cum doctoriţa mea „de familie”, un specialist pregătit pentru a practica medicina în secolul XXI şi convins că încă se mai poate, chiar şi în România, e una dintre victimele aceluiaşi sistem, care o obligă să practice o formă de medicină medievală. Pe atunci, nu-ţi trimiteai pacienţii la prea multe investigaţii. Lucrurile se rezolvau de un singur medic, prin palpare, sângerare, leacuri băbeşti şi multă rugăciune. Adică exact ceea ce mi-am dorit eu să mi se fi întâmplat atunci când, după patruzeci de minute de stat la coadă, am aflat de la doamna cea volubilă că, oricât s-ar strădui, nu mă poate programa la analize decât în cel puţin o lună.

Am fugit de la policlinică hotărâtă să las naibii CAS-ul deja plătit în mâna cui o vrea să-l cheltuiască pentru ce o vrea, fie şi pentru seminţe de floarea soarelui şi să-mi iau soarta în mâini. Am plătit analizele la o clinică particulară şi mi-a luat fix douăzeci de minute de când am intrat pe uşă şi până mi-au rezolvat problema (incluzând în socoteală şi minutele în care mi-am folosit cardul ca să plătesc). Apoi mi-am luat trei zile de concediu (de odihnă, v-am zis că sunt bugetar simţit!) ca să nu păgubesc prea mult statul în vreme ce alerg pe la restul de cabinete private – mai mult sau mai puţin decontate de CAS – pentru consultaţiile de specialitate.

Am zis merci că n-am avut nevoie de vreo spitalizare. Tocmai aflasem de la o colegă că, într-un spital public, noaptea de „cazare” într-o rezervă cu trei paturi costă fix 90 de euro. Cam cât o cameră single la un hotel de trei stele din Paris. Atâta doar că, în spitalul din România, nu ai room service şi nici mic dejun inclus. Aşa că, la proverbul românesc contemporan „mai bine umflat de bere decât cocoşat de muncă”, am mai putea adăuga unul, la fel de actual : „mai bine turist la Paris decât pacient la Bucureşti”.

Anunțuri
Comentarii
  1. Însănătoşire grabnică, Alina!

  2. Radu A. spune:

    Încă o dată mi se confirmă faptul că la EI funcţionează, iar la noi nu! În aceeaşi dilemă am fost şi eu…
    O colegă de serviciu mi-a spus să nu mă mai conduc după logică şi normalitate în RO! Din păcate, pe undeva, i-am dat dreptate! 😥

  3. Radu A. spune:

    De asemenea, multă sănătate! :mrgreen:

  4. Stii ce n-am priceput eu in toata istoria asta? De ce, de pilda, nu ma pot duce eu, care am asigurare, la orice clinica de stat sau privata, la cabinetul oricarui medic, sa fiu consultata, sa facem niste hartii acolo, eu si doctorul, sa am un numar de asigurat, iar apoi CAS-ul sa-i deconteze doctorului serviciile pt care eu am platit asigurare? Am experimentat sistemul asta la Paris, cu o nenorocita de asigurare studenteasca (plus asigurare complementara, pentru servicii medicale mai complexe) si parea sa functioneze. Da’ poate ca nu pricep eu diferentele dintre restul lumii si Romania 😦

  5. Radu A. spune:

    Inevitabil, cu toţii ne lovim la un moment dat de sistemul medical românesc! Sistemul e format din oameni care ar trebui să sfinţească locul după zicerea proverdului, însă nu e totdeauna aşa…
    Oare vom afla unde greşim ca să ne putem corecta? Să sperăm că da 🙂

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s