Naoto Hatori, Inner Eye

Naoto Hatori, Inner Eye

În studenţia mea, eram o mare consumatoare de conferinţe. Nu eram singura. Pe atunci exista o emulaţie în rândul populaţiei studenţeşti, una care azi pare dispărută sau în orice caz, pe cale de dispariţie. Cred că am avut o şansă, aceea de a fi studentă într-o vreme când fiecare student român era convins că poartă în raniţă bastonul de academician. 🙂
După fasta perioadă a studenţiei a urmat însă inevitabila maturizare, însoţită de lecţii de viaţă pe alocuri foarte dure şi, previzibil, de o dezabuzare destul de rapidă. Mai întâi, am realizat că un istoric adevărat ar trebui să citească mai mult decât scrie. Şi nu doar documente de arhivă, deşi, fără îndoială, acestea au o importanţă capitală. Apoi, am realizat că o conferinţă la care o parte a participanţilor vine cu comunicări „muncite”, aşteptând reacţii constructive din partea publicului, iar o altă parte vine doar ca să fie văzută, fără a avea mare lucru de spus e, de fapt, o conferinţă eşuată din perspectiva celor care au idei, dar ideile lor cad în hăul lipsei de interes pentru discuţii de substanţă.  În timp, mi-am dat seama că o conferinţă reuşită ar trebui să fie un loc în care se schimbă idei şi se dezbat ipoteze de cercetare.  De preferinţă, mai mult în cursul lucrărilor decât în pauzele de cafea. Fără parti pris,  fără „bisericuţe” şi fără false concurenţe pentru celebritate facilă. În 1999, am reuşit să oripilez o onorabilă adunare de universitari ieşeni fiindcă l-am întrebat pe un promiţător doctorand local ce a vrut să demonstreze în comunicarea lui. Omul ne povestise, preţ de trei sferturi de ceas, un document de arhivă, fără alte comentarii sau concluzii. La zece ani distanţă, am asistat la o scenă identică, de data asta la comunicarea unei tinere cercetătoare din Timişoara. Am pus aceeaşi întrebare şi am obţinut aceeaşi reacţie. Aşa că îmi păstrez intacte, până în ziua de azi, reticenţele post-studenţeşti faţă de eficienţa conferinţelor ca spaţiu de socializare academică. Chiar şi faţă de conferinţele reuşite în partea de organizare şi de comunicare interinstituţională, aşa cum a fost conferinţa organizată la sfârşitul acestei săptămâni de CNSAS şi Institutul „Nicolae Iorga”.  E o atitudine personală, a cărei subiectivitate mi-o asum pur şi simplu.
Între o conferinţă şi o carte bună, aleg fără ezitare cartea. Iar zilele acestea – întâmplător sau subliminal, habar n-am – m-am ocupat cu lectura ultimei cărţi a lui Dragoş Petrescu, blajinul 😉 actual preşedinte al CNSAS (Explaining the Romanian Revolution of 1989. Culture, Structure, and Contingency, Editura Enciclopedică, 2010).  Cartea mi-a procurat reflecţii fertile pe tema culturii politice a societăţii româneşti comuniste şi postcomuniste. Reflecţii datorate mai ales ecoului pe care ipotezele lui Dragoş Petrescu, formulate în paralel, dar cam în acelaşi timp, îl au în propria mea teză de doctorat, finalizată în 2009.
Pentru a explica mecanismele politice şi sociale care au determinat căderea violentă a regimului Ceauşescu în 1989, Dragoş Petrescu pune faţă în faţă ceea ce el numeşte, preluând terminologia lui Kenneth Jowitt, „regime political culture” şi „community political culture”. Prima sintagmă defineşte sistemul de valori şi credinţe în care funcţionează elita politică comunistă; cea de-a doua, defineşte atitudinile şi comportamentele societăţii româneşti faţă cu regimul comunist. Analiza pe care Dragoş Petrescu o face caracteristicilor culturii politice oficiale – cu cele două trăsături distincte, monolitismul şi dorinţa de emancipare faţă de URSS – este una dintre cele mai complete (şi mai nuanţate) abordări din istoriografia comunismului românesc. În ceea ce priveşte „cultura politică a comunităţii”, mi se pare că analiza analoagă este însă – după modesta mea opinie, se înţelege – oarecum impropriu restrânsă de înseşi limitele pe care i le fixează definiţia preferată de autor. Pentru Dragoş Petrescu, cultura politică a comunităţii româneşti înseamnă, în primul rând, suma subculturilor grupurilor „rezistente” faţă de puterea comunistă. Deşi dezvoltă microanalize interesante ale unor posibile grupuri de interese precum Biserica ortodoxă, Armata şi Securitatea, prima opţiune  de definiţie a „culturii politice comunitare” apasă asupra concluziilor generale, care rămân, astfel, doar parţiale.
În propria mea teză de doctorat, am preferat, tocmai din necesitatea de a cuprinde toţi factorii în ecuaţia jocului de putere, distincţia propusă de Archie Brown şi Jack Gray, între „cultura politică oficială” (sau „unificată”, pe care Brown şi Gray o definesc ca un tip ideal) şi „cultura politică dominantă”, o realitate al cărei conţinut diferă de cultura politică oficială. Or, acesta îmi pare a fi cazul relaţiei complexe între PCR şi societatea românească, mai ales în anii regimului Ceauşescu. Cultura politică dominantă, care poate fi – şi cel mai adesea chiar este – o simbioză între cea oficială şi subculturile subzistente la nivelul comunităţii sociale, oferă, cred eu, o cheie de interpretare mai potrivită pentru ceea ce a reprezentat, dincolo de evenimentele din 1989, persistenţa comunismului în societatea românească postcomunistă. Şi o înţelegere a persistenţei, în memoria dominantă a postcomunismului, a unor fenomene de masă, precum Cenaclul Flacăra, de exemplu – cu mitologia ad-hoc dezvoltată recent la adresa mentorului său – în raport, nu doar cu ceea ce ar fi putut să fie etosul disidenţei intelectuale, ci chiar cu spiritul revoltelor muncitoreşti din Valea Jiului şi de la Braşov.
Desigur, diferenţele în ipotezele de lucru rezultă în primul rând din obiectivele ştiinţifice diferite: în vreme ce Dragoş Petrescu îşi propune să circumscrie punctele de ruptură care i-ar putea furniza o explicaţie a căderii regimului comunist, intervenită în 1989, interesul meu se îndreaptă mai degrabă către punctele de continuitate între comunismul şi postcomunismul românesc. Cu reticenţele pe care mi le asum vizavi de momentul 1989 ca unul de veritabilă ruptură politică, respectiv socială. Sunt două grile de lectură diferite, ambele la fel de legitime, se înţelege. Probabil, pentru cine doreşte să înţeleagă binomul românesc comunism-postcomunism, cele două grile ar trebui pur şi simplu combinate. În orice caz, validarea uneia, alteia sau a ambelor grile de lectură va veni pe viitor, ca rezultat al preluării şi dezvoltării aceleiaşi teme în alte lucrări ştiinţifice.
Anunțuri
Comentarii
  1. Radu A. spune:

    Prezentarea ta referitoare la aşa-zisele conferinţe mi-a adus aminte de prezentările prof. univ. dr. antisemit, şovin, xenofob, rasist, etc. CM Lungu făcute la Universitatea din Craiova! Avea acelaşi „talent” de a prezenta timp de aproape o oră câteva documente valoroase, extraordinare, schimbătoare de curs istoriografic, dar niciodată nu am înţeles ce vroia să demonstreze în final… Am pus această situaţie pe incapacitatea mea de a înţelege subtilitatea discursului d-lui „ministru”, aşa cum era prezentat uneori mai sus numitul! 🙂

      • Radu A. spune:

        Eu sunt sincer, nu am nicio pretenţie academică şi nu voi avea vreodată, aşa că rolul meu la acele conferinţe, se limita la cel de receptor tăcut… Nu e cel mai bun rol, dar am preferat să nu lupt pentru cauze pierdute… Recunosc, a fost o laşitate, dar în acelaşi timp, nu am acceptat să fiu în tabăra prozeliţilor gratuit înflăcăraţi…

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s