Prostia are feţe-feţe

Posted: Martie 24, 2011 in Viata la Bucuresti
Etichete:

Aseară am fost la teatru. O comedie foarte franţuzească, excelent jucată de actorii de la Naţional, care face furori printre spectatorii din Bucureşti. E drept că posedă şi un titlu fulminant, „Dineu cu proşti”. Subiectul e genial de simplu. Într-un grup de snobi intelectuali parizieni se practică un obicei neomenos: în fiecare miercuri se organizează o cină la care membrii grupului au obligaţia de a aduce un prost monumental în rolul de atracţia serii. Numai că, în seara cu pricina, cel care tocmai dăduse peste norocul vieţii lui şi localizase cel mai mare prost din oraş e lovit de multiple ghinioane: bântuit de sciatică, abandonat de nevasta din dotare, snobul se pomeneşte singur acasă cu prostul pe care tocmai se pregătea să-l victimizeze. Iar prostul, ca toţi proştii, recunoscător şi plin de bune intenţii, se tot opinteşte să-şi ajute prietenul ad-hoc, băgându-l din bucluc în bucluc, până la catastrofa finală. Punct în care, după ce ai râs copios de amândoi, deja nu mai ştii care era prostul şi care deşteptul.

Să vă zic drept, eu din primele cinci minute ale spectacolului eram deja de partea prostului. Asta pentru că, oricât m-aş lupta cu mine, tot mai am nişte bătături stângiste pe creier. Iar bătăturile stângiste te predispun să te situezi automat de partea prostului cumsecade, sărac, cinstit şi victimizat de „winner”-ii societăţii capitaliste. Cum vă ziceam, comedia e tipic franţuzească, aşa că portretul-robot al prostului nu avea cum să fie altfel decât romantic. Şi, pe moment, m-a păcălit. J’avoue! Ba chiar m-a înduioşat suficient de mult cât să-mi amintesc o zicere pe care am învăţat-o de la taică-meu, cum că „un prost la casa omului e ca o vacă cu lapte”. Şi încă una, care e singura amintire rămasă de la un fost amorez: ” Toţi oamenii sunt proşti cinci minute pe zi, inteligenţii sunt ăia care nu-s proşti mai mult de cinci minute zilnic”.

Atâta doar, iubite cetitoriule, că după spectacol am ieşit în aerul nocturn al Bucureştilor. Şi ca să nu bântui prea mult prin acest aer, am luat un taxi. Iar la volanul taxiului era…un prost. Un prost bucureştean autentic, genul care vorbeşte mult, retoricos şi arogant, te trage de mânecă să fie sigur că-i asculţi peroraţiile sau, dacă e la volan, iar tu te-ai aşezat pe bancheta din spate, conduce cu faţa la tine ca nu cumva să-i ratezi vreo perlă. Şi care la sfârşit, îţi cere bacşiş pentru că te-a molipsit de înţelepciunea lui. L-am ascultat fără să crâcnesc, fără să mişc vreun deget şi fără să văluresc vreo pleoapă (ca să nu crează, Doamne feri!, că-l încurajez, că-l dezaprob sau, cel mai grav, că-l aprob) pe prostul meu naţional despre cum ar trebui să crească de vreo cinşpe ori preţul actual al taxiului pentru că Loganul lui nespălat ar merita, sigur-sigur, să fie limuzină de lux pentru „adevăraţi”, nu trăsură de piaţă pentru „sărăntocii ca dumneata, don’şoară”; despre cât de naşpa merg toate în ţara asta, da’ lasă, că ajunge el Dan Diaconescu preşedinte şi o să ne înveţe el cum se trăieşte pe bune, în direct şi senzaţional; despre cum a ajuns Bucureştiul un loc irespirabil pentru cetăţenii isteţi şi întreprinzători,  de-aia o să plece prostul meu naţional la muncă, în străinătate, că „acolo faci două curse pă zi şi ţi-ai scos banii pă toată luna”. Şi, mai ales, m-am împărtăşit de la izvorul indignării profunde a unui truditor onest împotriva acelor „pipiţe” – nu, nu despre mine vorbea, da’ aşa, în genere – care iau taxiul pentru o cursă care costă 10 lei şi au tupeul să ceară rest la 50 ( 😉 sigur nu despre mine vorbea, că eu i-am cerut restul la 100, iac-aşa, să vază că există şi la pipiţe o categorie superioară!)

La sfîrşitul serii, când m-am văzut eşuată pe caldarâmul prietenos al Giuleştiului natal, mi-am pus poşeta pe antebraţ (sic!), mi-am tras în jos poalele la my little black dress, mi-am înfipt picioarele umflate în tocuri şi am ştiut, slavă Domnului, că mi-am revenit la ce sunt de obicei pentru proştii mai puţin norocoşi care mă întâlnesc la lumina zilei: o ochelaristă cu limba ascuţită şi o snoabă ‘telectuală „de dreapta”.  Al dracului de „de dreapta”, Fănică!

Dăcât că…nu să ştie niciodată care-i prostu’ şi care-i dăşteptu’, don’şoară, aşea-i??

Anunțuri
Comentarii
  1. Gata. Am scris un text prin care cred că pot arăta cum, mai multă libertate – într-un caz ipotetic de constituire a unui drept de proprietate – se întoarce împotriva prostului milos.
    http://delaepicentru.wordpress.com/2011/04/06/%E2%97%8F-reforma-maidaneza/

    • Ca una care sunt „proprietara” a doi fosti maidanezi, actualmente caini de apartament cu acte in regula, trebuie sa recunosc ca sunt de acord cu tine 100%. Daca poti sa faci personal ceva, o faci si gata. Daca nu si nu ai solutii, atunci mai bine nu incurci viata altora. Pentru multi dintre cateii de pe strada, poate ca moartea – orcat de oribil ar suna si oricat de greu mi-ar veni sa spun asta – e mai buna decat viata pe care o duc in strada. Iar oamenii au si ei dreptul la siguranta cand ies pe strada. Macar dinspre partea cainilor, caci pentru oamenii care ameninta alti oameni, inca nu s-a gasit o solutie de genul celei pt catei 😦

  2. Da, cred ca ai dreptate, e oarecum in firea lucrurilor sa intri in aceasta „aberatie cromatica” (frumos spus :)) care te aseaza instinctiv e partea „celui slab”. Si e greu sa scapi de tentatia maniheismului pe care ti-o induce spectacolul „gestionarii celuilalt ca resursa”. Probabil ca solutia e tocmai aceea de a incerca sa vezi forta de dincolo de aparenta slabiciune. Si cel mai simplu mod de a o sesiza cred ca tocmai l-am experimentat: te ia pe neasteptate prizonier si te calca pe nervi cnad ti-e lumea mai draga. In ce priveste filosofia „brigandului”, sunt atat de multe de explorat, incat merita o postare separata, nu doar o nota de subsol.

    • Alina, mi-ai dat de gîndit pe mantinela relaţiei dintre prostie, putere şi libertate. Am ars deja o tavă de chifle. (Noroc că era ultima.)

      S-ar putea să spun lucruri deja demonstrate, însă, aşa cum mă pricep, te voi plictisi niţel. Trama la care faci referire ilustrează postulatul lui Platon, cum că nu există oameni răi, ci numai oameni proşti. Cred că, ţinînd cu prostul de la timpul t-zero al piesei, te-ai raportat moral la situaţie. Ţii cu prostul fără putere şi eşti gata să rîzi de cel ce plănuia să îşi bată joc de el. Adică de prostul cu putere.

      Însă un alt postulat zice că, de obicei, oamenii rîd de ceea ce le e frică. Ceea ce înseamnă că atunci cînd cineva rîde de un prost cu putere, se raportează tot moral la actele prostului. (vezi bancurile circulante în dictaturi).

      Observăm că a simpatiza cu prostul fără putere devine o datorie morală tot atît de mare cît cea de a rîde de prostul cu.

      Bine!, vei zice, dar atunci cînd rîzi de un prost fără putere, unde e frica? Păi, cel înfricoşător este tocmai cel ce rîde. Rîde de el însuşi. Adesea, fără să realizeze.

      În timp ce ardeam chiflele în cuptor, mi-a venit în minte şi soluţia de prevenire a dobîndirii puterii de către prost. După ce am rulat „rutina” în minte pe cîteva situaţii ipotetice, am ajuns la concluzia – e drept, provizorie – că cea mai bună barieră împotriva prostiei nu este interdicţia aplicată prostului, ci, paradoxal, permisiunea. De ce? Pentru că prostul răzbeşte mai uşor într-un labirint de interdicţii. Deşteptul, viceversa.

      Sigur, realitatea este niţel mai amestecată decît disjuncţia făcută doar pentru a înţelege mecanismul. Rămîne pe altă dată să exemplific în sprijinul riscantelor aserţiuni. Poate mă ajuţi şi tu.

      Cele bune!

      • Da, inteleg ce vrei sa spui. Tu categoriseai (in timp ce ardeai chiflele, ceea ce regret sincer, parole) prostii „asezati”, sa zic asa, adica prostii care s-au ales, fie ca loseri, fie ca winneri. Sunt de acord cu tine ca prostul winner e mai fascinant decat prostul loser. Si ca, probabil, calea larg deschisa catre succesul social (desi e un ideal cam utopic, la drept vorbind) e cel mai bun mijloc de a impiedica prostia sa devina atotstapanitoare. Aici am insa un amendament. Dar nu-l anticipez, caci se leaga de ce vreau sa dezvolt.
        Asadar, pe mine ma intereseaza – exact din motivul invocat de tine, necesitatea unei preveniri terapeutice a prostiei – mai ales prostul „in motion”. Adica prostul care se afla in plin proces de ascensiune catre succesul social. Pentru ca, asa cred eu, inainte de a se imparti in winneri si loseri, prostii, ca si restul umanitatii, se impart in prosti multumiti cu conditia lor si prosti care vor „sa ajunga”. Ce, la ce, unde, astea sunt chestiuni pe care fiecare si le reprezinta cum vrea, cum poate, cum e conditionat social.
        Ei bine, prostul care vrea „sa ajunga” e cel mai fascinant personaj pe care l-am remarcat eu in jurul meu. De ce? Pentru ca acest tip de prost reuseste sa te pacaleasca, sa-si ascunda prostia contrazicand-o pur si simplu. (Ia gandeste-te cati prosti ai ajutat la viata ta doar pentru ca erau baieti harnici si ambitiosi, care vorbeau cuviincios si pareau sinceri? Eu mi-am facut un invetar propriu si nu-s deloc putini, chit ca mi-am dat pumni cap post factum.) Astfel incat ajungi sa nu-l mai vezi ca prost si chiar, adeseori, sa-i dai concursul pentru a se catara unde vrea sa ajunga. Prostul in motion catre scopul pe care si l-a definit elaboreaza strategii, face calcule de razboi social, incheie aliante. Si, mai presus de toate, da dovada de o tenacitate in fata obstacolelor (aici ai perfecta dreptate) muuult mai mare decat a unui inteligent. Pentru ca inteligentul se lasa distras de alte „cestiuni” – cum ar fi cerul instelat deasupra lui sau legea morala din sine – pe care prostul nu are organ ca sa le perceapa si, ca atare, nu poate fi distras de ele. Prostul e mai puternic, iar „desteptul” mai vulnerabil in fata prostului pentru ca desteptului ii „canta” in cap mai multe voci, in vreme ce prostul nu aude decat una. „Desteptul” stie ca nu stie si nu poate trai cu certitudinea, in vreme ce universul interior al prostului e format din certitudini pe care el le concepe ca irefutabile. Si care ii ofera un sol solid, pe care isi sprijina priciorusele lui de prost in drumul spre ce si-a fixat el ca tinta.
        Acuma, sa-ti zic de ce nu cred ca permisivitatea ar scapa lumea de prostii „ajunsi”. Pentru ca, daca pe de-o parte (si aici cred ca nu te inseli) dezbararea lumii de obstacole ar semana oarece confuzie initiala in mintea prostului, capacitatea lui de a elabora strategii pentru a-si atinge scopul, combinata cu incapacitatea de a intelege multiplicitatea scopurilor posibile, l-ar determina sa-si atinga target-ul prin refacerea obstacolelor care ii fac lumea inteligibila. Adica ar reusi sa creeze ceea ce pentru „destepti” s-ar numi un cerc vicios, dar pentru prost e pur si simplu universul reperabil, ala ale carui reguli le intelege si el.
        Ce zici, mai arzi niste chifle pe tema asta? 😉

  3. Mişto naraţiunea. Însă cred că reflexele de care faci vorbire nu sunt stîngiste, ci mai degrabă vădesc o aberaţie cromatică la redarea clişeului cum că în mod necesar cîştigătorul l-ar strivi pe perdant într-o competiţie. Excluziunea la care faci referire nu ţine de dreapta. Nici de stînga, ci de credinţa că ascensiunea socială nu poate fi decît naturală, deci, amorală. Natura nu este nici de stînga nici de dreapta. Atît stînga cît şi dreapta sunt onorabile dacă acreditează şi corectează relaţia dintre cîştigător şi perdant în sensul cenzurării, reprimării raportului natural, (ce nu poate fi decît unul de putere, cu agresor şi victimă). Nici stînga nici dreapta nu pot justifica ideologic, fără să se sinucidă, gestionarea celuilalt seamăn ca resursă. Ele se pot legitima numai şi numai dacă afirmă şi cultivă parteneriatul dintre cel tare şi cel slab. Ceea ce ai descris mai sus este o lume (a Bucureştilor) în care eşecul, anomia, capcanele sociale au drept cauză tocmai viziunea brigandului asupra succesului social. E drept, politicul face eforturi să întreţină dialectica mafiotă (bătaia pe ciolan şi teritorii) ce a guvernat altminteri şi regimul anterior. Nu degeaba se spune că partidele nu au propriu-zis o doctrină politică. Nici nu au cum, atîta timp cît sunt organizaţii de briganzi.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s