WikiLeaks şi „Cheka’s bags” – o perspectivă personală

Posted: Martie 28, 2011 in In contra locurilor comune
Etichete:, , , , ,

Pe când senzaţionalele dezvăluiri Wikileaks biciuiau televizoarele româneşti ca o ploaie de primăvară denaturată, eu încheiam o duminică plicticoasă, înjurând la buletinul meteo  şi citind un articol despre lustraţie în Letonia. Tocmai îmi scărpinam sprânceana dreaptă, semn de mare nedumerire, ba chiar descumpănire, căci aflasem ceva ce mă intriga rău de tot. Aflasem că în Letonia, spre deosebire de România, cei mai înverşunaţi opozanţi ai deschiderii arhivelor KGB (a căror imagine mitologică sunt aşa-numiţii „Cheka’s bags”, sacii în care fusese recuperată în 1991 cartoteca cu colaboratori locali ai KGB) au fost, nu politicienii, ci intelectualii. Politicienii, invers decât ne-am obişnuit noi pe Dâmboviţa, susţineau la fel de înverşunat deschiderea a ceea ce mai rămăsese din respectivele arhive şi publicarea tuturor numelor de colaboratori din sus-zisa cartotecă.

Mă întrebam şi eu, împreună cu autorul articolului, ce-or fi avut de ascuns intelectualii letoni, ce secrete feroce îi făceau să se opună dezvăluirii numelor de turnători. Ca şi autorul articolului, nu prea credeam nici eu în sinceritatea argumentelor de genul ” nu e bine să facem publice nişte documente al căror context de producere nu se cunoaşte decât prea puţin şi a căror veridicitate e aproape imposibil de verificat”. Sau, şi mai patetic, că „nu poţi expune oprobriului public nişte persoane ale căror nume nu se ştie cu precizie cum şi de ce au ajuns în cartotecile KGB”. Aşi, mi-am zis, ăstora le era frică să nu se regăsească şi numele lor pe-acolo. Asta-i mâna pe ei în luptă, nu alte scrupule.

În acest timp, pe ecranul televizorului se derula o discuţie savuroasă despre ce povestea la Ambasada SUA un domn politician român, al cărui nume nu-mi evocă cine ştie ce amintiri, dar care părea să fi fost membru al unui partid politic. În studio, colegii lui aparent jenaţi şi sincer surprinşi deplângeau regretabilele dezvăluiri, în fapt, o colecţie de bârfe pe care oricare dintre pretinşii connaisseur-i le-ar fi putut livra la fel de bine şi revistei Caţavencu. Prima mea reacţie a fost să râd de acest „Pacepagate” american. Îmi părea, ce-i drept, oarecum rău de săracii diplomaţi americani care se străduiseră atâta amar de vreme, în fiecare ţărişoară ca a noastră, să-şi perfecteze reţele de mici informatori, talentaţi colportori de bârfe locale, iar acum le văd brusc deconspirate. Mă gândeam cât de mult o să le ia să-şi refacă reţeaua de bârfitori şi că, probabil, noile talente se vor vinde pe viitor mai scump, dată fiind soarta predecesorilor lor. De pildă, domnul politician despre care tocmai se vorbea. Omul nu era cine ştie ce vedetă a politicii locale, dar pesemne că de aceea era şi util, căci nu dădea de bănuit. Ai lui aveau încredere în el, probabil fiindcă nu se simţeau ameninţaţi de persoana lui, şi-l luau de confident, el dădea mai departe în deplină siguranţă (cine să bănuiască un quasi-anonim de relaţii aşa înalte) până când a apărut ciudăţenia asta numită Wikileaks şi s-a văzut, săracul, abrupt – şi nedrept – deconspirat. Cred că suntem cu toţii de acord că totul seamănă la perfecţia detaliului cu cel puţin două-trei filme americane care s-au făcut deja.

În secunda următoare, mi-a fulgerat însă prin cap că aceste „scurgeri Wiki” sunt, de fapt, documentele istorice de mâine. Că, dacă nu ar fi fost sifonate de Assange, ele ar fi fost declasificate cu tam-tam de o viitoare administraţie americană, peste 25-50-100 de ani şi ar fi dat de lucru istoricilor ca mine. Şi că, asemeni cartotecilor KGB-ului de la Riga, acest buchet de bârfuliţe suculente ar putea constitui o parte esenţială a istoriei omenirii. Cel mai probabil, sifonând la Marele Licurici, micul politician român tocmai îşi asigurase un rol în istorie, nu doar lui personal (Doamne, n-aş vrea să fiu în pielea biografului care va trebui să-i reconstituie cu penseta şi restul de fapte politice!), dar şi „adevărului” lui personal despre anumite evenimente/personaje istorice. Iar jurnaliştii care stau acum şi se crucesc la Wikileaks ca la Sfântul Graal sunt deja – nu ştiu câţi dintre ei o înţeleg – fraţi buni cu istoricii de mâine. Şi cu cei de azi, mai ales cu aceia care adună piesă cu piesă puzzle-ul istoriei comunismului din documentele descompletate ale Securităţii.

Mi-am ciupit de nas imaginaţia atât cât să mă pot închipui pe mine peste o sută de ani, citind acele documente şi încercând să scriu, cu ele drept bază, istoria unei Românii de început de secol XXI despre care să nu ştiu decât ce scrie în arhivele americane. Şi m-am întrebat cât de aproape de realitate ar fi fost istoria scrisă de mine. Probabil aş fi ajuns să intuiesc destule, dar…n-aş fi putut demonstra nimic. Ba, dincolo de mecanismele meschinăriei omeneşti, mereu aceeaşi ca un arc peste timp, probabil nici n-aş fi înţeles prea multe.

Şi iar m-am trezit reflectând la relativitatea „adevărului istoric”, la faptul că fiecare actor al unei epoci are (şi ar trebui să aibă dreptul la) adevărul lui. Şi că, foarte probabil, de la ei la noi, multe adevăruri s-au pierdut în timp odată cu actorii care nu au mai ajuns să ni le transmită (fiindcă, spre exemplu, nu s-au înghesuit să toarne când ar fi avut ocazia). De fapt, între „Cheka’s bags” de care vorbea autorul leton al articolului despre lustraţie şi documentele „revelate” de Wikileaks există tocmai această asemănare ameţitoare: informaţiile pe care ni le transmit sunt ca nişte piuneze frumos colorate scoase din desenul pe care îl alcătuiau. Le privim, le învârtim, le interpretăm, iar ceea ce ne spun este mai puţin fascinant decât ceea ce ne lasă să presupunem. De-aia cred că ne şi plac atât de mult, pentru că ne excită imaginaţia. Numai că desenul complet din care au fost desprinse nu-l putem reconstitui. În primul caz, nu-l mai putem, în al doilea caz, poate că nu putem încă. În orice caz, în absenţa lui, judecăţile noastre nu sunt chiar nişte judecăţi, ci mai degrabă nişte jocuri ale imaginaţiei. Care pică cu atât mai bine cu cât reuşesc să corespundă unor bănuieli iniţiale. Şi asta pentru că „adevărul” din documentele de arhivă (orice fel de arhivă) e cu atât mai „adevărat” pentru fiecare dintre noi, cu cât confirmă ceea ce ştiam – sau credeam că ştim – deja. E un joc simplu cu afectele omeneşti, aceste delicate mărgele de sticlă pe care le luăm prea adesea drept nestemate.

Nu ştiu ce să zic, n-aş vrea să mă bănuiască cineva că fac gaşcă cu deconspiraţii de Wikileaks, oricum sunt în afara oricărei bănuieli că aş avea ceva de ascuns în afacerea astea, dar, sincer, după o astfel de contrapunere a timpilor istorici şi a învăţămintelor aferente, parcă-parcă încep să-i înţeleg pe intelectualii letoni. La urma urmei, Sfântul Graal al „adevărului istoric” nu sunt documentele, ci modul în care le interpretează cei ce le citesc. Iar în acest punct, istoria ne-a demonstrat deja, repetitiv chiar, că nu poţi conta prea mult pe inteligenţa omenească.

PS: Pe când concoctam aceste rânduri, atenţia mi-a fost distrasă de un articol al lui Slavoj Zizek, publicat pe criticatac . Prima parte a articolului mi s-a părut destul de mişto, ca speculaţie filosofică; în cea de-a doua parte, autorul m-a cam pierdut. Adică – rog să mă corecteze cineva dacă am înţeles eu aiurea – Wikileaks ar fi o bombă la rădăcina capitalismului care, detonată bine, ar putea avea efecte similare cu revoluţia bolşevică? Dacă da, zău că nu înţeleg de ce ar trebui să mă extaziez în faţa Wikileaks. Reflexele mele de ex-comunistă condiţionată cultural m-ar îndemna mai degrabă să mă spariu. Da’ nu mă spariu, căci nu prea cred că e cazul. Mai degrabă, Slavoj Zizek, ale cărui lecturi vaste şi piruete mintale printre propriile lecturi vaste m-au impresionat în prima parte a articolului, a uitat să-şi includă în bibliografie şi opera -unică, dar genială – a altui anarho-avangardist, de succes şi el, însă prin anii ’60. E vorba de Guy Debord şi de a sa „Societate a spectacolului”. Ei bine, mie mi se pare că fenomenul Wikileaks e, pur şi simplu, încununarea supremă – târzie, neaşteptată şi poate chiar nemeritată – a „tezelor” lui Debord despre cum îşi secretă societatea consumeristă o falsă conştiinţă pe care apoi şi-o vinde singură sieşi.

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s