Feministe la coafor sau de ce s-a sinucis Marylin

Posted: Aprilie 15, 2011 in In contra locurilor comune
Etichete:, , , ,

 

Dacă ar  fi să fac, în mod obiectiv, o statistică a momentelor când mă simt lezată în drepturile proprii de mentalitatea patriarhală a societăţii în care vieţuiesc, ar trebui să admit că sunt feministă fără voie în cam 50% din viaţa mea socială. În general, însă, nu sunt chiar o combatantă pentru drepturile femeilor (prefer strategiile mai complexe), iar ţoalele, zdrăngănelele şi alte atribute ale zădărniciei feminine nu-mi displac deloc.  Aşa cum – mea culpa! – nu-mi displac prea ferm nici privirile admirative pe care respectivele „zădărnicii” sunt concepute să le atragă.

Mărturisesc că, până ieri, unul dintre aspectele care mă amuzau la noua mea experienţă televizionistică era felul în care, o dată pe săptămână, nişte mâini experte în „edulcorarea” realităţii mă transformă din răţuşca cea urâtă într-o lebădă aproape graţioasă. Ieri, însă, am avut ocazia să explorez această latură dintr-o perspectivă mai puţin superficială. Povestea în sine ţine de comicul de situaţii: trebuia să filmăm o emisiune despre feminismul românesc, invitata era o femeie, Mihaela Miroiu, aşa că primul loc în care ne-am regăsit, eu şi ea, a fost la cabina de machiaj/coafor/tot tacâmul a TVR. Ironia sorţii e imbatabilă: o discuţie despre feminism care începe cu bibilirea estetică a protagonistelor, preţ de cam o oră. Şi nu oricum, ci sub ochii plini de compasiune ai protagonistului masculin care fusese, el personal, „aranjat” în trei minute şi ai unei echipe tehnice compusă în majoritate din bărbaţi. (By the way, omagiu protagonistului eroic: de ieri se află pe lista minusculă a bărbaţilor ne-misogini pe care îi cunosc!).

Ne-am aşezat la coadă la coafor, într-o încăpere supra-aglomerată cu femei boite care îşi aşteptau rândul la buclat, respectiv cu bărbaţi care supravegheau cu ochi expert operaţiunile. Am început cuminte, prin a schimba între noi poveşti de viaţă, ca la orice coadă şi, mai ales, ca la orice coafor. După vreo 15 minute, a avut loc o scurtă revoltă feministă – a doamnei Miroiu – care a solicitat insistent să ni se acorde acelaşi drept cu al bărbatului din emisiune, respectiv dreptul de a apărea „pe sticlă”  fără să mai trecem pe la coafor. În primă instanţă s-a admis şi am părăsit uşurate locul de caznă. În a doua instanţă, adică după un telefon dat regizorului artistic, revolta feministă a fost înăbuşită, iar cele două răţuşte, în frunte cu „instigatoarea”, au fost întoarse la coadă, la coafor. Ne-am mai stins supărarea într-o nouă serie de poveşti de viaţă, ocazie cu care am aflat că există pe lumea asta şi femei care s-au măritat fără să treacă pe la coafor. Le-am invidiat în tăcere: eu am ratat, la vremea mea, acest act de curaj din slăbiciunea de a nu-i dezamăgi pe alţii. Apoi doamna Miroiu a reuşit, în sfârşit, să ocupe unul dintre preţioasele scaune, iar eu am rămas singură cu plictisul propriu în încăperea plină de lume. Şi am avut răgazul să mă uit în jur.

OMG! Se filmau divertismentele de Paşti, aşa că locul era plin de „bunăciuni”, genul care le bagă în complexe pe ochelaristele ca mine. Fiecare dintre aceste „bunăciuni” era, din cap până în picioare, o creatură artificială, plăsmuită să atragă privirile. Mi-e greu să spun ce se ascundea sub tocurile cui, rochiţele mini, fardul proeminent şi buclele rebele. Dar cred că tocmai asta era ideea, să nu poţi ghici că, dincolo de această aparenţă de păpuşă Barbie, se ascunde o femeie în carne şi oase. Una care are coşuri, o doare spatele, ronţăie covrigi când i se face foame şi chiar s-ar putea să vrea la toaletă în plină filmare. M-a cuprins o indicibilă uluială când mi-am dat seama de câtă muncă, energie şi resurse cosmetice e nevoie ca să transformi o femeie normală într-un cyborg mai drăgălaş sau mai letal, după necesităţi, ori după „viziunea estetică”. Însă nu asta mi s-a părut cea mai tristă dintre consecinţele vieţii de femeie-cyborg. Cea mai tristă dintre consecinţe – tristă din pdv-eul meu, se înţelege – am citit-o în privirile celorlalţi. De acolo am înţeles că femeia devenită cyborg nu mai e femeie, ci marfă. Şi nu în sensul argotic, ci, pur şi simplu, în cel literal. Aparenţa ei obţinută cu multă trudă nu e, aşa cum îmi imaginasem eu până atunci, un capriciu menit să-i facă plăcere, să o dorloteze, să îi stimuleze instinctul de prinţesă. No way, asta nu ni se întâmplă decât mie şi altor dolofane ochelariste atunci când ne cheltuim salariul pe poşete sau mărgele ca să ne tratăm depresiile. Femeia-cyborg e o investiţie, investiţia pe care alţii o fac în înfăţişarea ei dătătoare de reverii. Ea, de fapt, nici nu-şi mai aparţine sieşi, devine proprietatea celor care investesc în ea, respectiv a celor cărora iluzia ei le este vândută. De aceea, viaţa ei interioară, aceea care nu se reflectă în bibiluri, nu mai contează pentru nimeni. O astfel de femeie trăieşte doar pentru şi în numele aparenţei, iar singura strategie de a-şi păstra echilibrul într-un atare context de depersonalizare constă într-o complexă operaţiune psihologică pe care aş numi-o „interiorizarea exteriorităţii”. Dacă nu reuşeşte să se golească pe sine de sine şi să se (re)umple cu iluzia la care o constrâng cei din afara ei, femeia-cyborg e condamnată să clacheze. Cel puţin asta e singura explicaţie pe care am găsit-o eu – în timp ce aşteptam buimăcită să-mi vină rândul la coafor – privirilor autoadmirative pe care şi le aruncau „bunăciunile” în oglinzile omniprezente: teama că o privire critică n-ar face decât să le pună în faţa zădărniciei şi, în consecinţă, le-ar face să clacheze. Cred că ieri am înţeles de ce s-a sinucis Marylin Monroe: pentru că nu a reuşit să-şi „interiorizeze exterioritatea”.

Când am ieşit din templul iluziei, transformată în lebădă aproape graţioasă, ritualele remarci de genul ” ce frumoasă eşti!” deja nu mă mai flatau. Dimpotrivă, îmi cam dădeau fiori pe şira spinării. Aşa se face că discuţia cu Mihaela Miroiu despre feminism s-a dovedit a fi – ecou la impresiile atât de proaspete – plină de vervă şi aplomb, ba chiar de accente „combatante” pe alocuri. Iar Bogdan a fost în consonanţă cu starea noastră de spirit, aşa cum nu li se poate întâmpla decât bărbaţilor cu adevărat inteligenţi, care nu au a se teme de competiţia cu femeile. Cum vă spuneam, de ieri nu doar că ştiu de ce s-a sinucis Marylin, dar, la mâna şi jumătate cu care număr bărbaţii ne-misogini din jurul meu, mai am un deget „rezervat”.

E şi ăsta un câştig care – cine ştie? – poate chiar a meritat o oră de coadă la coafor.

Anunțuri
Comentarii
  1. Mihaela Miroiu spune:

    Alina draga,

    am vazut emisiunea azi noapte, ca am ratat pe cea de la 9.30.
    Tu si Bogdan sunteti minunati si liberi.
    Nu o sa va fie usor printre talibanii locali.
    Dar macar va este cu rost.

    • Doamna profesoara,
      M-am uitat si eu ca sa vad cum ne stateau frezele. V-am admirat intens naturaletea si spontaneitatea in fata camerei. M-am intrebat daca voi fi si eu vreodata in stare sa scap de conformismul imagistic, respectiv de emotia de a ma sti privita. Asta ar trebui sa fie revolutia mea feminista, dar cred ca mai am mult de lucrat 🙂
      Va multumesc ca ne-ati creditat cu suficienta incredere pentru a veni in emisiune cu noi!

  2. În Soma, un oraş mai la sud de Sendai, soul care cuprinde şi distribuirea unor truse de farduri în rîndul femeilor aflate în refugiu. Minimale, dar farduri. Iată cum, artificialul feminin, administrat la timp, atenuează depresii. Salvează vieţi. Natura femeii trebuie să rămînă artificialul. Dacă aş fi femeie aş respinge feminismul cu rubaşcă.

    Însă în complexul Marilynei, ca în orice catastrofă, cauzele cred că trebuie să fie mai multe decît somatoplastia de rampă. Nu le pot şti pe toate, dar nici nu pot simplifica bigudu. Nu am studiat cazul, însă soţia mea, fănea*) a actriţei, îmi zicea că, săraca Marilyn, vroia roluri adevărate, ca cel din Niagara, şi fără prea multe instalaţii cyborge. Nu i le-a dat nimeni. A păţit ca Aurelian Andreescu. Zicea AA înainte de a muri: toată lumea mi-a dat de băut, dar nimeni să mănînc.

    ––––––––––
    *) la cîte o zi de naştere îşi lipeşte o aluniţă şi o imită caricatural pe Marilyn Monroe, mimînd totodată şi strîngerea defileului: Happy birthday, mr. president…

    • Daca Mr. Presidentul esti chiar tu, atunci esti un norocos 😉
      Tocmai despre asta vorbeam si eu: diferenta dintre femeia care „se face frumoasa” ca sa se placa ea pe sine si sa-si ridice moralul, respectiv femeia care „e facuta frumoasa” ca sa placa altora.
      Feminismul, cum ziceam, nu ma caracterizeaza decat atunci cand tampenia din jur tinde sa ma trimita la cratita (sau sa ma trezesc umilita si desconsiderata de un machist care ma uraste pentru ca vad lumea in mai multe culori decat el – asta mi s-a intamplat chiar recent) . Atunci, e drept, ma revolt si, de obicei, fac scandal.
      In rest, imi place rubasca doar ca accesoriu de imbracaminte, nu insa si ca stare de spirit 🙂

      • E clar, suntem de-a dreptul monotoni. Nu tu o divergenţă acolo, nu tu nimic.

        În altă ordine de idei, io am ciudă pe ucrainianul*) ăla de-l slujeşte soţia mea. Mă împiedică să-i sugerez soţiei mele să meargă la tuns cînd e deprimată. Părul face parte din recuzita sa de vestală şi foarte rar şi-l taie.

        –––––––-
        *) Doar n-o să-mi spui că Flamenco ăla nu e ucrainian.

        • Aici nu pot fi decat subiectiva: imi place flamenco, sunt fascinata de dansatoarele de flamenco si convinsa ca parul lung e un atribut oarecum „mistic” al feminitatii. Dar parul lung se poate coafa in multe feluri. Asta pe de-o parte, caci pe cealalta parte, e muuult mai distractiv sa faci shopping cand esti deprimata decat sa te duci la coafor 🙂

  3. Radu A. spune:

    Mişcările feministe au contribuit la emanciparea femeii ceea ce a fost un lucru bun, însă în afară de câştigarea unor drepturi esenţiale femeile s-au trezit cu obligaţii suplimentare…În prezent femeia nu mai reprezintă un „maşină de făcut copii” şi poate alege oricând cariera profesională în detrimentul familiei şi până la urmă nu e ceva rău în asta.
    Din păcate, cred că în RO, femeia care alege concomitent cariera şi viaţa de familie (cu copil şi căţel minus soţul care e cantitate neglijabilă) i se „arogă” o sarcină şi un stres în plus…

    Fiind student, am urmărit presa poliţienească din perioada interbelică şi am fost uimit să văd reacţiile unor poliţişti referitoare la dreptul femeilor de a putea lucra într-un birou de bărbaţi…
    Opinentul ajungea la concluzia că o femeie nu poate lucra, în niciun caz, într-un birou de poliţişti pentru că aceştia îşi vor neglija serviciul şi vor cădea în ispitele Evei… Şi se mergea pe această linie de raţionament cu exemple de tot hazul. 🙂

  4. T.B. spune:

    Am revazut etichetele indicate de tine, inclusiv „Controversele istoriei”.
    Am cautat in http://www.tvr.ro la rubrica „Emisiuni de la A la Z – inregistrari”; am gasit „Controversele istoriei” – o singura inregistrare, cea a emisiunii din 11 aprilie cu tema „1968” – am realizat ca e o emisiune moderata de tine. Foarte reusita. Presupun ca e o emisiune noua, ca cea din 11 aprilie e prima, ca vor urma si altele, moderate de tine. Felicitari si Succes!
    Astept sa apara si inregistrarea emisiunii la care te referi mai sus. Sau inca nu a fost difuzata?

  5. T.B. spune:

    Daca emisiunea a fost in direct, regret ca nu am urmarit-o. In acest caz, spune-mi denumirea generica a emisiunii, poate o gasesc inregistrata in arhiva TVR Cultural (Din eticheta mentionata, inteleg ca de acel post e vorba).
    Daca insa a fost doar inregistrarea unei emisiuni care urmeaza sa fie difuzata, spune-mi, te rog, cand o voi putea urmari.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s