„Nu vă supăraţi, vi s-a dus un fir la ciorap”

Posted: Aprilie 20, 2011 in Viata la Bucuresti

 

În dimineaţa asta, o întâmplare „ştiristică” m-a făcut să râd „pe cocoşatelea”. La ora când orice om normal era încă cel puţin pe jumătate adormit, pe când trei sferturi din românitate încă mai adulmeca toxicomaniac aburii primei cafele a zilei, o tembeliziune de mare angajament îl vâna pe străzile Bucureştiului pe Cristian Boureanu cu pantalonii rupţi. Bietul om alerga jenat cu faţa la paparazzi şi cu spatele la destinaţie, explicând că „nu s-a întâmplat nimic, s-au agăţat”, dar nimeni nu părea impresionat de chinurile pudorii lui. La sfârşitul ştirii, norocosul paparazzo a băgat mare imaginea „găurii”, încercuită cu roşu, ca să o vadă tot cafegiul proaspăt picat din pat.

Am râs până m-am trezit de-a binelea. Apoi m-au năpădit amintirile. Amintiri cu mine în ţinută fancy chinuindu-mă să-mi ţin echilibrul printre muchii tăioase de mese şi scaune. Amintiri cu senzaţia catifelat-furnicătoare a firului de ciorap agăţat, în ciuda tuturor precauţiilor, într-o aşchie de mobilă nesimţită; senzaţia aceea greu de explicat, de panică amestecată cu uşurarea tembelă că acum, gata, s-a întâmplat, poţi să te relaxezi şi tu, oricum nu mai contează. Amintiri cu disperarea imediat următoare de a ascunde, prin subterfugii pline de imaginaţie, catastrofa care s-a produs de ochii celor ce, cu cinci minute mai devreme, te priveau ca pe o doamnă adevărată. Amintiri cu spaima îngheţată că ai putea fi descoperită şi că, din doamnă ce erai, ai putea fi demascată intempestiv drept „ţoapă”. Şi iarăşi, amintiri cu chipurile tembele, ştirbe au ba, cu basma şi fără, de babe necunoscute care, când credeai că ai scăpat, ai reuşit, acum nimic nu te mai poate da de gol, se apropie de tine zâmbind consolator, dar purtând în priviri expresia unei satisfacţii atroce, ca să-ţi „şoptească” în urechile tuturor: „Nu vă supăraţi, vi s-a dus un fir la ciorap.” Atunci tot universul meu interior se prăbuşeşte, mă înroşesc, mă bâlbâi, greutatea stigmatului îmi îndoaie umerii, tocurile pantofilor devin brusc prea înalte, mă simt vulnerabilă şi expusă până în străfundul cel mai intim al fiinţei mele. În mod ciudat, nu-mi urăsc „călăul”, ci mă simt vinovată faţă de el.

Cea mai tare scenă de acest fel am trăit-o în metrou. Nici acum nu pot uita senzaţia muşcătoare de umilinţă şi imbecilitate. Mă chinuisem toată ziua să ascund firul buclucaş. Mai aveam puţin şi ajungeam acasă, mă credeam aproape izbăvită. Eram înconjurată din toate părţile de oameni care, din fericire, păreau ocupaţi de propriile vieţi misterioase. Pe scaunul din faţa mea stătea o doamnă în vârstă, bine îmbrăcată, de care mă despărţea confortabil toată lăţimea vagonului. Într-un târziu, când mai aveam cam o staţie jumate şi coboram, am observat că doamna îmi făcea semne insistente cu ochii şi mâinile. Semne pe care nu le înţelegeam, dar care atrăseseră deja privirile tuturor asupra mea. Am întrebat-o plină de solicitudine ce vrea să-mi comunice şi mi-a răspuns: „Nu vă supăraţi, vi s-a dus un fir la ciorap.” Am încremenit. Cred că atunci am simţit ceea ce trebuie să fi simţit lady Godiva după ce i-a trecut ardoarea caritabilă şi şi-a dat seama că e, totuşi, goală puşcă şi călare pe un cal. Habar n-am ce-o fi fost în capul meu, dar am avut cea mai imbecilă reacţie cu putinţă. I-am răspuns cu toată seriozitatea: „Mă scuzaţi!” Mărinimoasă, doamna a dat din cap că-mi acceptă scuzele. Restul vagonului, n-am avut curajul să mai verific dacă mi le-a acceptat sau nu. Am coborât la prima ca o ciumată, fără să privesc înapoi. Acum mă gândesc că, probabil, cei rămaşi în metrou au râs „pe cocoşatelea” de această scenă în care eu avusesem rolul primadonei nefericite.

Această formă de sadism inocent, aparent animat de cele mai bune intenţii, cred că vine de undeva, de pe la sfârşitul Evului Mediu. Atunci când umanitatea puberă nu mai era doar frustă şi pur brutală, ci se voia mai rafinată şi mai sofisticată. Îşi păstrase însă cruzimea copilăriei, plăcerea aceea gratuită de a râde de răul celuilalt. Râsu’-plansu’ lui Pantalone şi al Columbinei, care îşi dau reciproc cu ciomagul în cap, iar publicul se amuză copios la vederea cucuielor. Deşi, dincolo de scenă, publicul se indignează la vederea cucuielor şi condamnă ferm datul cu ciomagul în cap. Orice societate, oricât de evoluată, are nevoie de Pantalone şi Columbine pentru a-şi hrăni imaginea măgulitoare despre sine. Sau doar nevoia copilărească de a se amuza răutăcios.

În orice caz, cu cât societatea e mai nefericită, cu atât Pantalone şi Columbina au de primit mai multe ciomege în cap. Aşa că eu aştept cu încredere versiunea „ştiristică” la Kill Bill. Şi  răstimp, îmi văd de stresul propriu, căci tocmai s-a reîntors în forţă sezonul ciorapilor subţiri.

Anunțuri
Comentarii
  1. Gabriel spune:

    Şi bărbaţilor li se mai rup firele!

    http://www.adevarul.ro/actualitate/eveniment/Franks-cu_pantoful_gaurit_la_Cotroceni_0_476952498.html

    Ce spune asta despre omul în cauză? Spune ceva despre noi?

    Dar mai ales: ce deşertăciune să alergi după Boureanu, în loc să te uiţi cu atenţie la Franks!

  2. Florin spune:

    Ador felul in care femeile vorbesc despre tragedia ciorapilor rupti! E, cred, a doua poveste pe care o aud privind acest subiect, dar trairile protagonistelor sunt similare si niciodata nu am stiut daca pot sa ma amuz in fata acestei marturisiri masochiste, eliberatoare, sau sa le compatimesc sincer pentru un calvar la care le supune un cod vestimentar implacabil, mai ales intr-o cultura traditionalist-barfitoare.
    Am ales a doua varianta. Bucurandu-ma din nou (dupa „revelatia” nasterilor!), ca Dumnezeu m-a facut barbat!
    Sper ca mesajul meu sa nu apara ca fiind prea misogin sau androcentric.

    • Te inteleg, Florin. Si eu ii multumesc cerului ca nu sunt barbat, vara, la 40 de grade, cand voi navigati eroic in pantalonii rituali si sosete 🙂
      Cred ca iti voi exploata ideea si voi incerca sa adun mai multe povesti despre „tragediile” femeiesti intr-o lume „traditionalist-barfitoare”. Am deja o mica colectie, din familie si de la prietene, asa ca nu plec chiar de la zero. Ma gandesc ca ar merita din plin sa fie publicate.
      Ce zici, incerci si tu de partea cealalta? Poate iese ceva la doua maini, despre neajunsul de a fi socialmente integrat 😉

  3. Cred că propensiunea pentru remaiaţii verbale, dar fără vreo funcţie socială, pe lîngă subsratul resentimentar, are într-un strat mai puţin reptilian perfecţionismul procedural binar.
    Cu un fir rătăcit, e cît se poate de clar că ai dosarul incomplet, deci, trebuie ca cineva să îţi atragă atenţia că degeaba stai la coadă. De aici şi sentimentul de vinovăţie pe care ţi-l inculcă o atare observaţie. Mecanismele de culpabilizare birocratică guvernează pînă şi cele mai mărunte gesturi.
    De ce ţi se atrage atenţia? Ai zice că dintr-o cumsecădenie tîmpă. Nu cred că e aşa. E pentru că nimeni nu vrea să fie la o adică tras la răspundere (eventual arestat) pentru că a tolerat o abatere atît de flagrantă de la procedură, de la normele de etică şi echitate socialiste.

    • „Cu un fir rătăcit, e cît se poate de clar că ai dosarul incomplet, deci, trebuie ca cineva să îţi atragă atenţia că degeaba stai la coadă”. Misto zis si am ras copios, dar cred ca problema e putin in alta parte: cu un fir dus, ai deja o pata la dosar, iar acest lucru nu poate ramane nesanctionat „civic” 🙂
      Paste fericit, oameni buni!

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s