Când m-am apucat să citesc ultima carte a Laviniei Betea, Poveşti din Cartierul Primăverii, mă încerca mai degrabă un sentiment de blazare. Eram în căutarea unei lecturi de „mini-vacanţă”, nici foarte lejeră, nici foarte angajantă. Îmi spuneam că poveştile cu beizadele nomenclaturiste nu mă mai pot surprinde, la urma urmei, sunt deja contemporană cu beizadelele beizadelelor, un fel de Star Trek – generaţia următoare.  Se vede însă treaba că nici măcar blazarea nu e întotdeauna o pavăză împotriva confuziei pe care ţi-o poate produce schimbarea radicală a perspectivei cu care te-ai obişnuit. „Să intri în papucii personajului”. Nu mai ştiu ce autor îşi propunea asta ca ideal şi nici cine o recomanda ca atitudine dezirabilă pentru cel care scrie istorie. Mie mi s-a întâmplat pe neaşteptate, citind, nu toată cartea Laviniei Betea, ci numai un interviu anume.

Cartea în sine nu e neapărat senzaţională. Nici prea bună, nici prea proastă, nici pe de-a-ntregul pe potriva a ceea prezentarea editurii ne spune că ar fi. E de fapt o colecţie de interviuri mai mult cu foşti nomenclaturişti decât cu copiii lor. Editorii au adunat într-un volum discuţiile cu câţiva foşti locatari ai Cartierului Primăverii care au acceptat, în diverse momente, să se lase intervievaţi de echipa de la Jurnalul Naţional. Cele mai multe dintre aceste interviuri nu trec dincolo de pledoaria pro domo, dublată uneori de autojustificarea născută direct din (auto)mistificare. Există în carte un singur interviu realmente remarcabil. Şi acela mi-a prilejuit…nici nu ştiu cum să-i spun, aşa că o voi numi – neinspirat – „criză de perspectivă”. E vorba de interviul cu Ioana Constantin, fiica adoptivă a lui Gheorghe Pintilie.

Cine a fost Gheorghe Pintilie/Timofei Bodnarenko/Pantiuşa cam ştim cu toţii. Cel mai celebru episod din viaţa lui este acela când l-a ucis cu ranga pe Ştefan Foriş, fostul secretar general al PCR, din ordinul noii conduceri a partidului. Pantiuşa e, aşadar, genul de personaj istoric care îţi îngheaţă sângele în vine. Criminali politici sunt mulţi în istorie, dar cei mai mulţi au rămas în memoria colectivă fie ca nişte criminali pragmatici, care practicau uciderea adversarilor politici din considerente strategice, fie ca nişte criminali „ideologici”, care îşi urmăreau cu fanatism cauza, justificându-şi crimele prin imperativul de a o duce până la capăt. Pantiuşa nu e în niciuna dintre aceste categorii. Despre el, istoria şi memoria naţională au păstrat imaginea unui criminal de vocaţie, unul care ucidea cu plăcere la comanda superiorilor politici. Nu ni s-a păstrat vreo amintire cu Pantiuşa chinuit de remuşcări sau insomnii. Dimpotrivă, fiica Anei Pauker povesteşte, în acelaşi volum al Laviniei Betea, că omul obişnuia să se laude la beţie cu crimele lui. Iar când, în 1968, a fost exclus din partid pentru uciderea lui Foriş, omul s-a îmbătat din dezamăgire, pentru că – aşa cum explică fiica lui – ” a fost trădat de prieteni”. Adică nici vorbă de insomnii pentru că avea mâinile pline de sânge, ci doar de ofitcă pentru că ăia care l-au trimis la omorât îl arătau acum cu degetul. De altfel, l-au şi „reabilitat” trei ani mai târziu. Probabil au fost ei înşişi cuprinşi de remuşcări pentru că şi-au exilat din „sânul” partidului confratele bun la toate. Sau poate le-o fi fost pur şi simplu frică de ce ştia el despre ei.

Imaginaţi-vă, în acest context, cam cum ar putea să sune evocarea unui astfel de personaj de către propria lui fiică. De fapt, cred că e inutil să vă imaginaţi, nu veţi reuşi mai mult decât mine. Pentru că nu vi se va părea normal, adică în ordinea omenescului, ca un astfel de om să nu fi adus cu el acasă, cumva, indirect şi involuntar, nicio urmă din instinctul ucigaş care l-a ajutat în cariera politică. Şi totuşi, fiica lui adoptivă e convinsă că nu. Mărturia Ioanei Constantin despre tatăl ei Pantiuşa pare – poate chiar este – cea mai autentică din cartea Laviniei Betea. Simţi din tonul consemnării că ai de-a face cu o persoană care s-a desprins cu totul de lumea în care a trăit tatăl ei, care nu urmăreşte neapărat să se automistifice, al cărei interes este doar acela al reamintirii copilăriei, aşa cum i-a rămas în suflet, aşa cum ne cuprinde pe toţi nevoia reamintirii de la un moment dat, mai ales când viaţa ne-a dus undeva foarte departe de acasă. Şi simţi că mirarea ei e chiar sinceră, atunci când declară că nu înţelege cum de istoria nu a păstrat nimic din „căldura umană” a tatălui ei, cum de l-a reţinut exclusiv ca pe o „fiară”. Această fiică adoptivă a unui criminal şi a unei comuniste fanatice – despre care amintirile altor nomenclaturişti spun că s-a măritat cu Pantiuşa din ordinul partidului de a-l „supraveghea” – are amintiri din copilărie duioase şi fericite. Amintiri despre doi părinţi buni, tandri şi responsabili, care se iubeau mult, care îi adunau seara pe copii la masă, oricât de obosiţi ar fi fost, care îi învăţau că numai munca îl poate face pe om stăpânul propriei sorţi şi că nu trebuie să te culci pe laurii gloriei paterne. Despre tatăl ei, îşi aminteşte cum o aştepta noaptea să se întoarcă de la „ceaiuri”, grijuliu să nu i se fi întâmplat ceva şi cum suferea la bătrâneţe fiindcă ea se măritase departe de casă. Nici umbră de criminalul sângeros intrat în istorie prin victimele lui. Nici urmă de individul feroce care a pus pe picioare redutabila Securitate. Dimpotrivă, motivaţia adoptării Ioanei Constantin de către Pantiuşa şi Ana Toma – aşa cum i-a fost relatată, presupun, ulterior – nu poate să nu te emoţioneze: ea spune că oamenii de la orfelinat le-au recomandat celor doi să nu o adopte, pentru că era o fetiţă bolnăvicioasă şi că Pantiuşa însuşi le-ar fi replicat: „Atunci pe ea o luăm, că are nevoie de noi.” Cert este că această femeie i-a iubit atât de mult pe înfricoşătorii ei părinţi, încât, după ce a aflat că era adoptată, nici măcar nu a dorit să-şi cunoască adevărata familie, o familie tipică de la ţară, numeroasă, simplă şi săracă. Nici măcar după 1989, când discuţiile despre crimele tatălui adoptiv se purtau la lumina zilei, iar ea ar fi avut motive să-şi caute o ascendenţă mai puţin „patologică”. Pur şi simplu, în căuşul memoriei ei de copil iubit de părinţii adoptivi, imaginea tulburătoare a tatălui-criminal de vocaţie nu şi-a găsit locul.

Lectura interviului fiicei lui Pantiuşa o începusem cu interesul unui „psihanalist la firul ierbii”, tocmai pentru că aveam în minte imaginea publică a tatălui ei. Pe măsură ce înaintam în lectură, sentimentul de inadecvare mi se transforma într-unul de consternare, apoi de uluială, iar la sfârşit, într-o tristeţe inexplicabilă chiar şi pentru mine, cea care o încercam. Cu atât mai inexplicabilă, cu cât nicio clipă nu m-am îndoit de sinceritatea intervievatei. M-am străduit să fac un exerciţiu de obiectivare, genul „intrat în papucii personajului”, să-mi imaginez cum aş simţi, gândi, vorbi eu dacă tatăl meu iubit şi iubitor ar fi fost un criminal politic. Mintea mea – de regulă „relativistă” şi „liberschimbistă” – m-a rejectat cu oroare şi cu o senzaţie acută de impietate.

Nu întâmplător am ilustrat acest post cu una din multele variante la „Memoria” lui Magritte şi cu titlul celui mai celebru tablou al său. Pentru că acest post, ca şi tabloul lui Magritte, înregistrează inadecvarea dintre chipul senin şi tâmpla însângerată a memoriei omeneşti. Pentru că, asemenea pipei din celălalt tablou, nici Pantiuşa cel din amintirea fiicei lui nu este Pantiuşa. Şi, sincer, habar nu mai am dacă Pantiuşa cel din cărţile de istorie nu e cumva la fel de străin de „adevăratul” Pantiuşa. Niciodată până la această lectură nu am mai avut, atât de strident şi atât de dureros, percepţia schizofreniei conştiinţei omeneşti, în toate ipostazele ei: aceea care trăieşte, aceea care îşi aminteşte, aceea care se încarcă cu emoţii divergente, pozitive sau negative, faţă de istoria sa în principiu unică. Ne place să credem că Dumnezeu l-a făcut pe om după chipul şi asemănarea lui. Ok, dar atunci cum arată Dumnezeu?

Update: Am regăsit ( cu greu) un articol mai vechi din fostul Cotidianul în care Vladimir Tismăneanu schiţa o biografie mai mult decât sugestivă a lui Pantiuşa Bodnarenko. Am postat link-ul pentru că ilustrează, cred, foarte bine contradicţia tulburătoare dintre „chipul senin şi tâmpla însângerată” de care vorbeam mai sus. Şi ar mai fi un motiv: pentru că, la un moment dat, evocă amnezia. Iar eu mă gândesc că, poate, răspunsul la întrebarea mea despre chipul lui Dumnezeu s-ar putea găsi chiar pe drumul de la memorie la amnezie (şi neapărat retur!).

Anunțuri
Comentarii
  1. recomand lectura discursurilor lui pantiusha bodnarenco, din anii ’50, in care vorbeste despre informator ca „scula” obligatorie a securistului (e un grotesc copios in discursurile rebotezatului gheorghe pintilie)!

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s