Zilele astea, Facultatea de Ştiinţe Politice din Bucureşti îşi sărbătoreşte cei 20 de ani de existenţă printr-o „săptămână a ştiinţelor politice„. M-am bucurat de invitaţiile pe care le-am primit la două dintre conferinţele asociate acestei aniversări. O bună ocazie ca să îmi amintesc că începuturile FSP au coincis cu „bobocia” mea la Istorie, că unii dintre studenţii primei generaţii mi-au fost colegi de liceu şi să mai constat o dată cât de repede trece timpul prin noi.

Astăzi am participat – cu regretul că acelaşi timp invocat mai sus, devenit între timp teribil de nerăbdător,  nu mi-a permis să rămân decât la prima parte a dezbaterilor – la conferinţa organizată de FSP în parteneriat cu IICCMER, „PCR după 90 de ani – Experienţa comunismului românesc” . A fost o sesiune de discuţii antrenante, în care conferenţiarii şi publicul s-au implicat cu dinamism şi vădită plăcere. Probabil că acesta este unul dintre avantajele conferinţelor care se desfăşoară în mediul studenţesc: se molipsesc cumva de entuziasmul tinereţii şi reuşesc să mai scuture din colbul blazării.

Transcriu mai jos propria mea contribuţie, cu menţiunea că ea este o prezentare esenţializată a unei părţi din teza de doctorat şi că, în urmă cu doi ani, primul fragment de teză pe care l-am publicat în România mi-a fost găzduit tot de revista FSP, Studia Politica (aici, cei interesaţi pot găsi detaliate şi referinţele bibliografice pe care, din motive tehnice, nu le-am putut reproduce în transcrierea comunicării).

Actori şi strategii de producere a discursului naţionalist

în interiorul regimului Ceauşescu

 

În studiul său asupra relaţiilor dintre PCR şi intelectualii români pe terenul ideologiei naţionaliste, Katherine Verdery introduce o nuanţă extrem de pertinentă cu referire la sursele discursului naţionalist. Ea constată că partidul nu poate fi considerat drept singurul agent responsabil de instrumentalizarea naţionalismului în România comunistă. Potrivit opiniei lui Verdery – căreia i se circumscrie şi demersul meu – intelighenţia românească, ea însăşi utilizatoare a conceptului de naţiune ca master symbol al propriului câmp profesional, condiţionează întrucâtva PCR să acţioneze cu predilecţie în această paradigmă. Prezentarea de faţă propune o nuanţare a modelului avansat de Verdery, considerând că producţia discursului naţionalist în România lui Nicolae Ceauşescu nu e doar opera a doi actori principali (Partidul, pe de-o parte, intelectualii, de cealaltă parte), ci există mai mulţi agenţi care intervin în elaborarea lui. Fiecare dintre aceşti agenţi contribuie cu propriile viziuni, strategii şi interese, are marje diferite de autonomie şi utilizează mijloace care îi sunt specifice.

O observaţie se impune de la început: nu chestionez, în ceea ce urmează rolul preponderent al PCR în instrumentalizarea discursului naţionalist.  Partidul este actorul principal şi principalul distribuitor de resurse, influenţa sa asupra poziţionării celorlalţi actori fiind structurantă pentru câmpurile profesionale în care este produs discursul naţionalist.

O a doua precizare vizează strategiile de producere a discursului naţionalist, strategii care au şi ele un rol structurant în relaţiile dintre actori. Pentru înţelegerea acestor strategii, aş propune ca punct de plecare teoria Mariei Markus referitoare la cele două planuri pe care se desfăşoară efortul de obţinere a legitimităţii politice al partidelor comuniste din estul Europei: planul „legitimării explicite” şi cel al „legitimării implicite”.  Rolul fundamental al acestei duble poziţionări, explică Markus, este acela de a întări credibilitatea politică a respectivelor partide, prin recurgerea la modalităţi conturnate, menite să reducă distanţa între utopia promovată prin discursul oficial  şi realitatea vieţii cotidiene în care evoluează societăţile respective. Astfel, în vreme ce discursul explicit, oficial rămâne, văzut din exterior, încremenit, iar eventualele nuanţe pătrund în el aproape imperceptibil, discursul implicit, pe care regimurile comuniste îl folosesc fără a şi-l asuma oficial, este adevăratul barometru al strategiilor de legitimare utilizate de regimurile comuniste.

Regimul Ceauşescu a utilizat pe scară largă cele două paliere de discurs, al căror numitor comun l-a reprezentat punctul de întâlnire între proiectul marxist-leninist de la care se reclama fundamentul ideologic al PCR cu o cultură politică tradiţională, naţionalistă, structurantă pentru credinţele şi valorile unei mari părţi a societăţii româneşti.

În acest punct intervine şi importanţa precizării rolului fiecăruia dintre actorii discursului naţionalist al regimului Ceauşescu. Partidul este cel care lansează semnele „românizării” şi operează selecţia valorilor ce trebuiau recuperate din cultura politică românească precomunistă.  El deleagă însă, în bună măsură, celorlalte categorii de actori contactul direct cu receptorii mesajului său propagandistic. De aici, o pierdere insesizabilă, dar reală, a exclusivităţii Partidului asupra selecţiei şi manipulării acestor valori. Ele devin un teren disputat de forţe multiple, interconectate, dar care funcţionează adeseori într-o logică concurenţială.

În acest context, modelul explicativ pe care îl propun se bazează, nu pe o viziune ierarhică rigidă, ci pe una care privilegiază ideea de reţele. Ipoteza pe care o propun este aceea că producţia discursului naţionalist al regimului Ceauşescu funcţionează ca o reţea de actori în interiorul căreia Partidul are rolul principal, dar nu singular. La diferitele nivele ale reţelei ( eu am identificat patru, pe care le voi detalia mai jos), fiecare actor acţionează cu un grad de autonomie relativă. Fiecare intervine în discursul naţionalist cu o voce care îi este proprie, cu interesele proprii, mai mult sau mai puţin explicit definite. Aceste interese, mai ales atunci când discutăm despre intelectualii participanţi la producerea discursului naţionalist, transgresează domeniul politicului, articulându-se în egală măsură în câmpurile profesionale respective.

E necesară, pentru corecta prezentare a modelului propus şi o sumară prezentare a problematicii grupurilor de interese în analiza regimurilor de tip comunist. Fără a insista asupra unei chestiuni complexe, precizez doar că modelul meu operează cu următoarele trei categorii distincte:

– grupurile de interese, definite ca organisme formale funcţionând în interiorul unor categorii ocupaţionale;

– grupurile de opinie, care pot funcţiona în interiorul unui grup de interese şi sunt, în anumite condiţii, în măsură să influenţeze orientare generală a acestora, imprimând tendinţe dominante;

– grupurile de atitudine (o categorie introdusă de Michael Shafir, 1983, în analiza contribuţiei intelectualilor la discursul naţionalist românesc), ca structuri cu o organizare informală, constituite din actori individuali ce împărtăşesc aceeaşi viziune asupra unor problematici specifice.

În logica funcţionării reţelelor, o reţea e constituită de „ansamblul conexiunilor stabilite între actorii comunicanţi la diferitele niveluri ale societăţii” (Bianca L. Aldair, 2003). Interconectivitatea în reţea nu exclude raporturile de subordonare internă a grupurilor de actori, permiţând totodată descrierea detaliată a raporturilor care se stabilesc intre diferitele categorii de actori şi între actorii din aceeaşi categorie.

Producţia discursului naţionalist românesc se face în interiorul acestui tip de reţea pluristratificată, traversată de conexiuni multiple între actori.  Am identificat patru niveluri generale, a căror caracteristică principală este aceea că se află în intercomunicare permanentă. Fiecare actor al unui nivel are posibilităţi de comunicare – formale şi informale – cu toţi ceilalţi actori, la toate celelalte niveluri ale reţelei.

Nivelul macro e reprezentat de conducerea PCR, structurată în jurul secretarului general şi familiei sale. La acest nivel ar trebui incluşi şi membrii Comitetului Politic Executiv, ale căror poziţii şi posibilităţi de acţiune autonomă sunt în bună măsură dependente de relaţiile interpersonale, formale şi informale, pe care le au cu familia Ceauşescu.

La primul nivel intermediar se află instanţele oficiale (instituţiile de stat, secţiile Comitetului Central şi conducerile locale ale PCR, presa de partid şi organizaţiile de masă) cu rol formal în elaborarea/diseminarea discursului propagandei oficiale. Aici, actorii instituţionali au aparent o autonomie mai redusă, în raport cu celelalte niveluri ale reţelei. Totuşi, ei sunt de asemenea implicaţi în schimburi informale cu ceilalţi actori, chiar dacă mobilitatea lor formală e redusă. E nivelul la care controlul politic funcţionează în maniera cea mai directă. Totodată, în ciuda impresiei de omogenitate creată de rigiditatea lor organizaţională, acţiunile acestor entităţi sunt influenţate de acţiunile informale ale grupurilor de opinie care funcţionează în interiorul lor. În modelul propus de mine, aceste grupuri de opinie se află plasate la cel de-al treilea nivel al reţelei. Ele utilizează mijloace de influenţă parţial formale, parţial informale şi se află într-o relaţie de comunicare directă, uneori chiar în relaţie de concurenţă atât cu Securitatea (situată ca actor aparte pe acelaşi nivel al reţelei), cât şi cu grupurile de atitudine, aflate la ultimul nivel, dar care posedă o dinamică şi un grad de autonomie mai mare decât al tuturor celorlalţi actori.

Dintre toţi actorii care fac obiectul analizei noastre, Securitatea este, cred, singurul grup de interese corespunzător definiţiei date mai sus. Potrivit poziţiei sale oficiale, Securitatea ar fi trebuit să aibă doar un rol periferic în producerea discursului propagandei. În realitate, în virtutea importanţei sale particulare în exerciţiul puterii politice, respectiv de încadrare politică a societăţii de către regimul Ceauşescu, Securitatea funcţionează ca un actor cheie în producerea acestui discurs. Ea întreţine relaţii complexe – de concurenţă şi de influenţă, cu actorii celor două niveluri superioare, de presiune/represiune şi supraveghere cu ceilalţi actori – având totodată, în cele mai multe dintre circumstanţe, şi rol de intermediar în negocierile între niveluri. Existenţa unor grupuri de opinie în interiorul Securităţii, cu viziuni şi interese diferite, uneori chiar divergente, explică complexitatea tabloului general al negocierilor între actori. Securitatea acţionează nu de puţine ori în beneficiul actorilor de pe ultimul nivel al reţelei, grupurile de atitudine. Acestea reuşesc să beneficieze de efectele competiţiei între nivelele intermediare pentru a-şi mări gradul de autonomie faţă de intenţiile şi comandamentele ideologice emise de nivelul superior.

De aceea, acest al patrulea şi ultimul nivel al reţelei este cel mai eclectic, dar şi cel mai dinamic. El cuprinde o varietate de actori cu statut formal şi informal, al căror rol e esenţial în structurarea discursului de legitimare implicită. Concluziile prezentate aici au la bază analiza a trei dintre acestei grupuri de atitudine: grupul de la revista Săptămâna, Cenaclul Flacăra şi grupul istoricilor militari, patronat de Ilie Ceauşescu. Trăsătura comună a acestei categorii de actori rezidă în relaţia lor de comunicare directă cu receptorii discursului naţionalist. Aceştia sunt actorii care se găsesc la punctul de contact între emiţătorul şi receptorul mesajului naţionalist şi ale căror abilităţi/resurse de manipulare influenţează în cel mai înalt grad succesul sau eşecul strategiilor de mobilizare utilizate de puterea politică. În consecinţă, modurile lor de acţiune şi poziţionarea lor în reţea au repercusiuni asupra acţiunilor tuturor celorlalţi actori şi asupra funcţionării reţelei în ansamblu. Aceasta nu înseamnă că reţeaua nu poate funcţiona în absenţa unuia sau altuia dintre aceşti actori. Ei sunt, de altfel, permanent angajaţi într-o competiţie a cărei miză e tocmai utilizarea lor de către actorii de la nivelele superioare în reglarea balanţei influenţelor din reţea, mai precis, pentru a împiedica ajungerea unuia sau altuia dintre aceste grupuri de atitudine la o poziţie de autonomie prea marcată sau de lungă durată. Dar reţeaua ca atare nu poate funcţiona fără aportul grupurilor de atitudine. Concret, această condiţionare introduce în ecuaţia de putere a reţelei un element măsurabil: abilitatea lor de a-şi negocia o autonomie reală, precum şi scopurile în care îşi folosesc această autonomie pun în lumină vulnerabilităţile actorilor de la nivelurile superioare în ecuaţia concurenţială a producerii discursului naţionalist.

Închei cu precizarea că acest model de analiză chestionează măsura în care politicile de mobilizare  socială ale PCR au evoluat într-o manieră realmente consensuală. Toţi actorii menţionaţi intervin în evoluţia acestui tip de discurs cu propriile percepţii şi interpretări. Principala concluzie a analizei mele este aceea că actorii din eşaloanele inferioare îşi apropie, transformându-l, mesajul originar al înaltei ierarhii de partid. De aceea, schema de interpretare pe care o propun nu este unidirecţională. Ea ţine seama de o realitate mai complexă decât aceea a deciziilor şi direcţiilor de acţiune promovate de sus în jos, de aparatul conducător al PCR către nivelele de bază. În acest sens, modurile în care – şi diferitele nivele la care – se realizează interacţiunea între voinţa politică oficial afirmată şi producătorii, difuzorii, respectiv receptorii discursului naţionalist sunt cel puţin la fel de importante în analiza regimului Ceauşescu ca şi  cunoaşterea/înţelegerea mecanismelor de decizie de la vârful ierarhiei politice.

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s