Povestea băieţelului care a vrut să fie bărbat (4)

Posted: Mai 25, 2011 in Uncategorized

cloudsÎntr-o bună zi, după lupte de hărţuire care păreau să nu se mai termine, vrăjitoarea dispăru ca prin minune. Hotărâse că era prea bătrână şi prea obosită ca să se mai ţină de şotii cu ştrengarii ăştia, era timpul să-şi vadă de ocupaţii mai serioase. La urma urmei, împărăţia Răului e nesfârşită, Lumea Fermecată nu e decât un colţişor minuscul şi lipsit de perspectivă, un fel de gubernie de graniţă. Plecă dimineaţa prin pădure şi dusă a fost. N-au mai văzut-o niciodată de atunci, auzeau doar din când în când despre ea că e bine-mersi şi împarte Răul în inima cetăţilor mai mari, cu vrăjitorii cei puternici.
La început nu le venea să creadă, nu ştiau dacă trebuie să se bucure, nu erau capabili să-şi infrângă frica, ori sfiala. Băieţelul era şi el nedumerit. Aşadar se sfârşise? Aceasta fusese marea luptă despre care îi vorbise bătrânul? Învingătorul nu era un erou, ci doar cel care a rezistat cel mai mult la hârşâială? Era puţin dezamăgit. Din ziua plecării vrăjitoarei, constată că pălăria lui încetase să se mai micşoreze. Dar nu îndrăzni să spună nimănui, nici măcar sieşi, de teamă că i s-ar putea face frică. Se strădui să uite de pălărie şi, în cele din urmă, se obişnuise atât de mult cu ea peste ochi, încât chiar uită. Aşa cum uitase şi de restul poveţelor bătrânului. Doar de dorinţa fierbinte de a lega Răul şi a-l arunca definitiv dincolo de Soare nu putea uita. Îl chinuia zi şi noapte, astfel că începu să le vorbească şi celorlalţi despre ea. Tovarăşii din ceată îl priveau cu scepticism. Era frumos ce voia el, dar era imposibil. Ei se născuseră cu Răul, trăiau cu el, îl sorbeau din fiecare pahar cu apă şi îl inspirau cu fiecare gură de aer. Dorinţa lor era de a-l simţi mai puţin, dar de scăpat, ştiau că nu au cum să scape. Şi apoi, această luptă pe viaţă şi pe moarte cu Răul ar fi însemnat noi suferinţe şi noi distrugeri, moarte, sfâşiere şi ruină, totul pentru un ţel imposibil. „Ar fi mai de folos, ziceau ei, să ne punem pe construit, să renovăm palatele acestei ţări, să facem recoltele să rodească iarăşi, să redeschidem şcolile şi să-i învăţăm pe copiii noştri să fie mai buni ca noi. Numai aşa umbra Răului va putea fi micşorată, puţin câte puţin”.
Temerile şi zăbava vechilor tovarăşi îl cam enervau pe băieţel. El se simţea tot mai matur şi mai puternic. Începuse deja să se creadă bărbat şi să se poarte ca atare. Mucoşii ăştia nu mai erau de nasul lui. În plus, cei cu vorba meşteşugită îi erau tot mai numeroşi în jur. Îl lăudau de dimineaţă până seara, unii pentru că voiau ceva de la el, alţii ca să li se uite păcatele, iar alţii, pur şi simplu din obişnuinţă. Băieţelul se simţea de două ori măgulit: o dată de vorbele lor pe care le credea, şi încă o dată pentru că oamenii cu vorbe meşteşugite erau mai ales adulţi, iar el simţea că trecuse în cercul iniţiaţilor.
Umbra Răului încă se lăbărţa peste Lumea Fermecată. Cele câteva spărturi în norii grei abia lăsau să treacă, ici colo, câte o rază de soare. Zi şi noapte, sfetnicii zvârleau suliţe către cer, doar-doar or mai speria Răul. Poporul începuse să crâcnească. Acum, că vrăjitoarea nu mai era, voia un semn de schimbare în bine, voia ceva, voia. Discursurile băieţelului la foc nu mai încălzeau pe nimeni. Iar băieţelul se plictisea tot mai mult. Parcă n-ar mai fi vrut să fie izbăvitor, era mai bine când era un băieţel ca toţi ceilalţi.

(Va urma)

Anunțuri

Comentariile sunt închise.