Povestea băieţelului care a vrut să fie bărbat (5)

Posted: Mai 26, 2011 in Uncategorized

Pe când lucrurile se petreceau astfel, în Lumea Fermecată îşi făcu apariţia un bufon. Un bufon ca toţi bufonii, poate doar ceva mai zgomotos. Băieţelul pusese să-i fie adus ca să-şi mai înveselească traiul de prinţ cu pălăria prea mare. În primele sale zile de cetăţean al Lumii Fermecate, bufonul se purta frumos şi vorbea la locul lui. Atâta numai că predica înverşunat victoria fulgerătoare a Binelui şi descria cam prea în detaliu cum ar trebui trecut Răul prin foc şi sabie. Tot Răul, chiar şi cea mai mică umbră a Răului, de-ar fi să se pârjolească întreaga Lume Fermecată. Când îl întrebau cum arată Răul, cum îl recunoşti ca să te lupţi cu el, bufonul dădea de fiecare dată altă definiţie, în funcţie de starea de spirit şi interesele sale de moment. Ba, o dată, Răul era o babă cocârjată de care se împiedicase când trecea strada, ba altă dată, era un biet croitor care îi greşise măsura la costumul cel nou de bufon, ba o servitoare care, din greşeală ori din neştiinţă, turnase prea multă sare în supa de găină.
Oamenii îl priveau la început cu amuzament. Apoi au început să-i observe privirea rea şi fixă, care speria copiii de la ţâţa mamei. Şi vorbele grele pe care le arunca oricui în cale. Şi cruzimea cu care îşi bătea servitorii, împilându-i cu strigăte de ocară. Iar de undeva, dintr-o cetate vecină, ajunsese zvonul că bufonul făcuse multe isprăvi îngrozitoare, fiind alungat cu un picior în fund fiindcă pusese foc la palatul prinţilor.
Băieţelul prinsese însă mult drag de bufon şi îl ţinea la mare cinste. Asta mai ales pentru că, dintre toţi locuitorii Lumii Fermecate, numai bufonul îl mai aproba atunci când vorbea despre himera lui, alungarea pe veci a Răului. Nu doar că bufonul nu-l contrazicea pe băieţel, dar chiar pretindea că ştie cum să lupte cu Răul pentru a-l învinge odată pentru totdeauna. Încet, încet, la sfatul bufonului, convins că sunt cu toţii damnaţi de umbra Răului, băieţelul şi-a îndepărtat sfetnicii, cu excepţia câtorva din cei meşteri la vorbă. Nu mai asculta nici de vechii tovarăşi de ceată. Pe cei mai curajoşi, cei care îndrăzneau să-i spună „gata, opreşte-te!”, îi umilea şi împila folosind şiretlicurile pline de vicleşug ale bufonului. Căci orice contrazicere îi devenise băieţelului greu de suportat. Inima, mintea şi pălăria, pildele bătrânului şi sorocul ce trebuia să vină îi păreau acum departe. Acum se simţea bărbat, chiar dacă afurisita de pălărie se încăpăţâna să-i tot cadă pe ochi, la fel ca la începuturi.
Spre a stârpi Răul din Lumea Fermecată, se apucă să o dărâme piatră cu piatră. Numai aşa, îi spusese bufonul, va putea goni definitiv Răul, lăsându-l fără adăpost. Răul creştea însă pe zi ce trecea, iar când nu mai avea unde să se aşeze, intra în inimile oamenilor. Inima băieţelului era şi ea tot mai întunecată de umbra Răului. Din fericire, nu era încă destul de bărbat spre a-şi ucide de-a dreptul semenii în care, şoptea bufonul, Răul îşi făcuse lăcaş de taină. Bufonul insista însă că trebuie, pentru că altfel Răul îşi va găsi mereu un refugiu. Băieţelul nu vedea nicio fisură în raţionamentul bufonului. Se frământa doar că el, băieţelul, e prea slab pentru a-i pune planurile în aplicare. Şi fiindcă îndoiala, ori remuşcarea, ori ruşinea nu-i mai dădeau nici măcar târcoale, poruncea tot mai des să se taie ici-colo câte un cap nevinovat, spre a-şi putea legăna iluzia că Răul a mai primit o lovitură.
Aşa treceau zilele în Lumea Fermecată, până când, într-una din ele, aparent fără nicio explicaţie, bufonul făcu ceea ce toţi ceilalţi, mai puţin băieţelul, anticipaseră că va face: puse foc la palatul princiar şi dădu bir cu fugiţii. Nu înainte de a-i rade băieţelului o papară bună, ca să-şi aducă aminte de ea toată viaţa. Băieţelul se sperie de moarte. Îşi reaminti ca prin ceaţă ce era de fapt: un băieţel ca toţi băieţeii, cu o pălărie prea mare. Strigă după ajutor în tot palatul, dar numai ecoul îi mai răspundea. Slujitorii fugiseră de mult cu toţii. Ieşi pe străzile Lumii Fermecate, ajunsă acum o ruină. Oamenii îl priveau cu ochi piezişi, mai goi decât în prima lui zi acolo. Văzându-se singur şi în primejdie, cu pălăria ce-i cădea acum până dincolo de nas, îşi luă inima în dinţi şi îl chemă pe bătrân.
În cele din urmă, bătrânul apăru. La vederea ruinelor fumegânde, tot ce mai rămăsese din nefericita Lume Fermecată, un fior de spaimă făcu să îi tresalte umerii. Îi ridică pălăria de pe cap. În mâna bătrânului, pălăria era minusculă, dar ochii băieţelului, eliberaţi în sfârşit, o vedeau uriaşă.
Bătrânul îl luă pe băieţel de mână şi îl trecu de partea cealaltă a pădurii. De rămas bun, îi spuse: „Ai fost un băieţel viteaz, dar mintea ţi-a fost mai nevolnică decât inima. Acum s-au înnegrit amândouă, iar tu va trebui să trăieşti până la sfârşitul zilelor cu amintirea acestei slăbiciuni. Du-te înapoi la mama ta. Ea îţi va spune ceea ce n-ai reuşit să înţelegi în Lumea Fermecată: o bucată de prăjitură e de ajuns ca să alungi Răul din lume. Trebuie doar să o împarţi cinstit şi înţelept, fără să îţi favorizezi bufonii şi fără să păstrezi nimic pentru tine.”

….Aici se încalecă pe o şa arătându-ni-se că, în lumea reală, dincolo de pădure nu te aşteaptă mama, ci doar alte vrăjitoare, alţi bufoni şi alte lupte cu Răul.

Anunțuri

Comentariile sunt închise.