Podul vrajbei noastre

Posted: Iunie 18, 2011 in Viata la Bucuresti
Etichete:

Îmi amintesc cum a început pentru mine construcţia pasajului Basarab. Era acum vreo cinci ani şi veneam de la aeroport după o absenţă de vreo patru luni. Bărbatul meu făcea pe ghidul binevoitor, de parcă patru luni ar fi fost de ajuns ca să uiţi amprenta fiecărei pietre din caldarâmul pe care îl baţi de-o viaţă. Abia în capătul Căii Plevnei, la intrarea pe Giuleştiul arhicunoscut mi-am dat seama că, uneori,chiar în mult mai puţin de patru luni ţi se poate ruina senzaţia de „acasă”. În locul simpaticei degringolade de maşini, tramvaie, sacoşe de Carrefour şi pungi de plastic de la IDM trona acum o groapă măricică. Fără menajamente, am aflat că aici începuseră, de vreo două zile, „vremurile crunte pentru noi, care, zic ei, vor dura un an jumate, da’ tre’ să fii prost ca să-i crezi”. Iniţial, am fost. Am tot sperat că se va termina repede şi fără pagube colaterale. Numai că, în ţara lui Murphy, Giuleştiul e lider de campionat: leviatanul s-a tot lungit şi lăţit, a murit şi a înviat, aşa că nici nu ne-am mai mirat când i-am văzut, în sfârşit, scheletul alb întins peste capetele noastre ca o lamă de „ciungă”.

Viaţa cartierului nu mai era, însă, de mult aceeaşi. Am asistat mai întâi, perfect neputincioşi, la dispariţia venerabilului tramvai 44,  zornăitor şi târâtor ca melcul, producător de fiori seismici în termopane, dar singura lighioană care îşi propunea să-l scoată pe giuleştean la lumea civilizată. Apoi ne-am dat seama că pe străzile noastre, acolo unde până mai ieri babele făceau şezătoare, iar copiii băteau mingea fără grijă, traversatul a devenit dintr-o dată un sport periculos. Abia atunci am realizat ce puţine semafoare aveam în Giuleşti. Din motive doar parţial explicabile, am fost invadaţi de maşinile de pompieri şi salvare care, în căutare disperată de rute mai libere, se scurgeau prin Giuleşti zi şi mai ales noapte, populându-ne visele de zgomotele apocalipsei. Aici a existat şi o parte bună pentru unii. De exemplu, Băselu-căţelu’ şi-a tras o frumoasă reputaţie de vedetă locală învăţând să le imite la perfecţie. A fost însă o celebritate muncită din greu, nopţi la rând. În fine, de unde până atunci nu ştergeam praful de pe mobile decât de două ori pe zi, odată cu şantierul de la Basarab am constatat că eram, de fapt, nişte cetăţeni foarte leneşi.

Aseară, pe când viaţa noastră îşi urma cursul descris mai sus, am aflat deodată – nu fără suprindere, căci nu mai speram de mult – că pasajul Basarab va fi, în cele din urmă, inaugurat. Mă  rog, fără scări şi ca atare, fără staţii de tramvai funcţionale, dar cine se mai împiedică, după ultimii cinci ani, în micul amănunt. În plus, secta pietonilor disperaţi din Giuleştiul martir – şi alte cartiere martire adiacente, căci nu suntem singuri – avea o zi la dispoziţie ca să îşi ia revanşa asupra leviatanului. Ne-am înfiinţat, asemenea ocazii sunt de neratat.

Senzaţia a fost ameţitoare, nu pentru că podul în sine ar fi vreo construcţie uluitoare, nici măcar pentru că această zonă a Bucureştiului ar fi deosebit de frumoasă atunci când o vezi de sus. Ci pentru că, pur şi simplu, era prima dată pe care mi-o amintesc eu când locuitorilor din zona noastră li se oferea luxul unei promenade pietonale. 

A trebuit să mă cocoţ pe podul Basarab ca să îmi dau seama ce aer de sim-city are Carrefour-ul sau ce ciudat e contrastul dintre clădirile noi şi blocurile comunistoide de pe malul Dâmboviţei.

Şi a trebuit să văd de la înălţime Gara de Nord ca să înţeleg de ce trenurile noastre fac tot mai mult pe drum şi sunt tot mai puţin sigure. Doar amintirile foştilor copii care se jucau în triaj o mai salvează de la dezolare.

Dintre fericiţii beneficiari ai demolărilor din zonă, cei despre care zvonurile cartierului spuneau că le-ar fi pus Dumnezeu mâna în cap şi au primit averi pentru coşmeliile lor puchinoase, nu am mai găsit decât un ghinionist. Ori că n-a vrut (ca-n filmele acelea ecologiste, americane), ori că proiectantul s-a răzgândit (ca-n bancurile noastre româneşti), pare singurul rămas pe dinafara marii căpătuieli.

Doi câini durdulii îi păzeau cu cerbicie ghinionul. Păreau destul de blazaţi, doar puţin nedumeriţi în faţa evidenţei că le-a crescut o ciudăţenie deasupra capului.

Turnul ăsta e favoritul meu pentru că îmi aduce aminte de copilărie. Pe atunci treceam cu tramvaiul pe la rădăcina lui şi mi se părea uriaş, când răsărea după colţ ştiam că am ajuns acasă. Acum mi-a fost aproape milă să-l văd aşa, de aproape, ca pe un bătrânel intrat la apă.

Apropo de tramvai, la capătul promenadei pietonale, în colţul dinspre bulevardul Titulescu, întâlnirea cu nişte siluete pe care începusem să le uit mi-a făcut realmente plăcere.

S-ar zice că nu numai mie, dat fiind că mulţi pozau entuziasmaţi podelele de lemn şi manetele cu „zornăitoare”.

Când am dat cu ochii de ghereta taxatoarei, mi-am adus aminte de un vis mai vechi şi de o promisiune pe care mi-am făcut-o cândva: aceea că voi fi şi eu, la un moment dat, o doamnă grasă şi autoritară, care să le taie bilete altora şi să îi pună la punct dacă nu au mărunţiş. Deocamdată, nu mi s-a împlinit decât prima parte a dorinţei. Madlena, însă, a funcţionat admirabil.

Nu, nimic nu s-a schimbat astăzi în Giuleşti. În orice caz, nu în bine. Suntem la fel de prăfuiţi şi de asaltaţi de sirene cum am tot fost în ultimii cinci ani. Tramvaiul 44 a murit între timp de la celălalt capăt, căci şi pe Berzei e acum o groapă mare, pare-se că la fel de lung-vieţuitoare pe cât a fost, la vremea ei, şi groapa de la Basarab. De mâine, leviatanul va fi luat în stăpânire de secta mult mai disperată a monştrilor cu roţi. Încă se fac pariuri febrile în Giuleşti dacă de mâine vom putea traversa din nou strada. Dar, cel puţin, promenada de azi i-a mai împăcat puţin pe giuleşteni cu propriul lor cartier. Văzute de sus, lucrurile par mai inteligibile şi mai uşor de suportat. În contul acestei zile a pietonilor pe podul Basarab, mai că l-aş ierta pe Sorin Oprescu (dar numai pe el!) pentru anii de coşmar. Şi chiar mă gândesc să trec sub tăcere poezia balegilor de cal deja întinse pe caldarâmul nou-nouţ – atât de scump, totuşi – al leviatanului.

În loc de semnătură. Pur şi simplu, nu m-am putut abţine.

Anunțuri
Comentarii
  1. Mulţumesc pentru reportaj, Alina. Construcţia pare utilă (minus disconfortul). Mai trebuie doar niţel antifonată. Riveranii au dreptul, şi îi pot pretinde administratorului să aducă liniştea la etaj în parametri acceptabili. Nu e greu. Doar cîteva panouri absobante.

    Înţeleg că pe una din punţi se află şi un mic muzeu al transportului urban pe şine.
    În Hiroşima, exemplarele de muzeu circulă încă. Sunt cîteva linii de tramvai pe care vezi alergînd molcom şi vagoane specifice altor oraşe. Rar, cînd urc în tramvai, mă uit la anul fabricaţiei şi la origine. Am descoperit vagoane ce circulaseră prin Kobe, sau prin Matsuyama anilor ’50 ai secolului trecut. Sigur, acolo unde se cere viteză (linia dintre Gara Hiroşima şi Miyajima Guchi) vagoanele sunt moderne şi nemţeşti.
    Suspectez primăriile că fac şi un schimb de „dubluri”, cam cum schimbam noi între noi cutii de chibrituri sau capace de bere. Aflu că şi la Matsuyama circulă tramvaie originate în alte oraşe. Scopul este, desigur, turistic. Ştii poate mai bine ca mine că turismul nu se face numai în spaţiu, ci şi între epoci.

    • Eh, azi am revenit si motorizati si n-am mai gasit nici urma de expozitie de tramvaie sau alte atractii pentru eventualii turisti. Ieri se pare ca a fost chiar singura ocazie de a circula pieton peste pasaj. Azi erau doar masinile si podul se transformase in ceva foarte prozaic. Va mai fi, probabil, vreo cateva zile, febra noutatii care ii aduce pe oameni sa caste gura la pod si ii dispune sa faca chiar coada pentru asta. Dar, sincer, eu nu o prea inteleg pentru ca nu mi s-a parut nimic deosebit de vazut din masina. Ai dreptate cu antifonarea, noi chiar ne-am distrat pentru ca masina trece pe alocuri la doi coti de ferestrele apartamentelor si puteam schimba saluturi cu locatarii din balcoane. Presupun insa ca peste vreo cateva saptamani li se va parea si lor mai putin distractiv.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s