Sindromul Stavroghin

Posted: Iulie 14, 2011 in In contra locurilor comune
Etichete:,

Acum ceva vreme am avut o discuţie de-a dreptul pasionantă – din punctul meu de vedere, se înţelege – despre ceea ce îmi vine acum să definesc ca „sindrom Stavroghin”. Acest personaj din „Demonii” lui Dostoievski m-a fascinat şi, într-un fel, mă obsedează încă din adolescenţă, atunci când am citit romanul pentru prima oară. De atunci, l-am tot recitit periodic, sperând că voi reuşi să dezleg misterul lui  Stavroghin, omul pe care Piotr Verhovenski  voia să-l facă lider charismatic de ocazie peste preconizata revoluţie anarhistă. Stavroghin cel măcinat de propria luptă interioară, incapabil să se decidă între extazul binelui extrem şi hăul înspăimântător al răului satanic, chinuit de imposibilitatea unui echilibru între acel bine şi acel rău. Şi care, previzibil cumva, se sinucide. Nu reuşeam însă să înţeleg motivul real al sinuciderii lui. Va fi fost neputinţa de a se menţine în calea binelui? Sau frica de a-şi înfrunta propria pocăinţă? Sau, mai degrabă, aşa cum te lasă să crezi dialogul cu călugărul Tihon, disperarea că pocăinţa lui ar putea naşte doar un imens hohot de râs?

Această ultimă ipoteză, tulburătoare, m-a trimis pentru multă vreme într-o perplexitate fără margini. Cum adică, pocăinţa să nască hohote de râs? Dacă îngemănarea, într-una şi aceeaşi fiinţă, a  instinctului de a face binele cu acela de a comite la fel de natural răul e ceva ce ţine totuşi de natura umană, lipsa de respect faţă de suferinţă sau faţă de pocăinţa sinceră a celui care a cauzat suferinţa îmi pare imposibil de încadrat în vreo categorie a umanului. Practica răului pur, a răului absolut te scoate din umanitate. Lipsa totală de „organ” al compasiunii face parte, în fond, din aceeaşi categorie a practicii răului pur.

Numai că, tot acum ceva vreme, aproape imediat după discuţia despre Stavroghin, mi s-a întâmplat să trec eu însămi printr-o experienţă care m-a zguduit în mod neaşteptat. Am traversat-o pur şi simplu vizionând filmuleţul de mai jos:

http://webtv.realitatea.net/actual/un-fost-tortionar-se-confeseaza

Era prima dată când auzeam despre personajul – altfel, cât se poate de real – Ioan Chertiţie, iar despre „negrocalmin” nu ştiam decât că se mai numeşte şi „bulan”. Un cuvânt vulgar, dar ciudat de erotic.

Cu o săptămână înainte de difuzare, documentarul a fost „publicitat” cu un trailer care îmi dădea fiori la fiecare reluare. Deşi, ca atitudine personală, fug cât pot, pe unde pot, instinctiv-animalic, de tot ceea ce înseamnă violenţă sau poveste despre violenţă – in fond, Răul îţi iese oricum în cale, aşa că la ce bun să-l cauţi cu lumânarea – de data asta mi-am zis că nu se poate, trebuie să văd acest documentar care se anunţa tulburător de dostoievskian. Şi care părea să răspundă la o exigenţă tipic românească: aveam şi noi Stavroghin-ul nostru.

M-am aşezat, aşadar, în faţa televizorului cu pumnii încleştaţi şi multe ţigări alături, pregătită să traversez un iad de imagini, cuvinte şi muzici rău prevestitoare. Şi l-am traversat. Râzând. Nu ştiu cât era râsul meu, dar chiar am râs la vederea acelui bătrânel sfertodoct, convertit la o formă de creştinism primitiv, aşa cum îl înţelegea el şi care îşi povestea ororile îmbrăcat fercheş într-o uniformă străluctioare de miliţian, mai potrivită pentru o paradă militară decât pentru un documentar despre mizeria absolută a fiinţei umane. Am râs şi la dialogul telefonic dintre el şi un fost coleg, tot pensionar în cursul căruia colegul îl întreba cu patos: „Da’ de ce să vă dau eu vouă mură în gură? [confesiunea, adică] Eu ce câştig?” Am râs ascultând discursul de lemn al torţionarului pocăit, care probabil nu avea alte cuvinte în care să-şi exprime pocăinţa decât acelea, puţine şi betege, pe care le învăţase exercitându-şi fascinanta meserie. Am râs pentru că, observându-i ochii, am remarcat acolo un licăr de mândrie, ceva care părea să spună: „uitaţi, eu regret, eu am remuşcări, deci sunt un om demn de stimă, la urma urmei, un om mai bun decât voi, care staţi pe canapea, fumaţi ţigară de la ţigară, vă uitaţi la mine şi credeţi că e ceva ce sună teribil de fals în ceea ce vă spun.” Probabil singurul moment în care nu am râs a fost atunci când una dintre fostele sale victime, invitată să comenteze, admite deschis că nu-l poate ierta. A fost singurul moment în care nu m-am simţit spectatoare la o comedie. Pentru că, am simţit-o limpede, nici eu n-aş fi putut ierta un om după o asemenea confesiune, chit că era, totuşi, o confesiune.

După film, am căutat pe internet informaţii despre pocăitul Chertiţie şi am găsit această prezentare pe un blog:

http://mironmanega.blogspot.com/2011/07/daca-omul-acela-nu-te-poate-ierta-nici.html

Cică „dacă omul acela nu te poate ierta, nici Dumnezeu nu-l va ierta pe el”. Se poate, nu ştiu, nu sunt dintre cei care au fir roşu cu Dumnezeu. Şi nici măcar dintre cei convinşi că El există în vreo formă pe care ne-o putem imagina noi.

Am mai găsit şi nişte fragmente din cele trei cărţi pe care şi le-a lansat torţionarul devenit între timp scriitor. Şi multe cronici şi articole senzaţionaliste despre cum avem şi noi Stavroghinul nostru. Şi informaţii despre cum îşi lansează el cărţile într-un fel de turneu naţional care îşi propune să-i educe întru democraţie pe agenţii şi gardienii patriei. Mi s-a părut foarte tare. Deja înţelegeam într-o nouă lumină sensul întrebării colegului: „Da’ eu ce câştig din asta?” Chiar aşa, ce mai poţi câştiga dacă te pocăieşti în umbra unui star al pocăinţei? La naiba cu pariul lui Pascal!

Apoi am râs din nou, pentru că am citit un  fragment de carte în care autorul povesteşte cum a început să-i reînvieze simţul moral atunci când un deţinut i-a zis că el nu e, totuşi, ca „ăilalţi” gardieni. Şi, cică, aerul din biroul cu pricina era ceva, aşa, ca nişte petale de trandafiri. (Îmi pare rău că n-am salvat link-ul pentru citare exactă, asta e, rămâne să cumpăr cele trei cărţi, oricum trebuie să contribui şi eu la suplimentarea pensiei autorului.)

În fine, am închis tv-ul şi calculatorul măcinată de un sentiment de vinovăţie. Vinovăţia de a fi râs la confesiunea unui torţionar pocăit. Ce om meschin trebuie că sunt, mi-am zis. Un om rău, incapabil să înţeleagă pocăinţa, lipsit de graţie divină pentru că empatizează, iată, cu acela care nu poate să ierte. Un om din gloata care l-a împins pe Stavroghin la sinucidere.

De-atunci mă tot gândesc la râsul meu.  Mi-a luat ceva timp ca să-i găsesc o explicaţie cât de cât plauzibilă. Partea bună e că – aşa cred, cel puţin – experienţa asta m-a ajutat să-l înţeleg în sfârşit pe Stavroghin.

De fapt, eu asistasem la o încercare de „estetizare” a răului. Presupun că orice om chinuit de remuşcări, conştient că e doar imaginea decăzută a propriei umanităţi pierdute încearcă să găsească paliative pentru a-şi face mai suportabilă condiţia. În ochii altora, dar mai ales în ochii lui. A-ţi estetiza pocăinţa prin transferarea ei în registrul discursiv e cea mai simplă formă de a o face mai suportabilă. E o activare oarecum normală a instinctului de conservare. Dar are dreptul un om care şi-a făcut o profesie din a explora limitele instinctului de conservare la semenii lui să încerce să-şi uşureze pocăinţa? Are dreptul să substituie iadul real pe care l-a construit – sau păzit – pentru alţii cu literatura ieftină a „petalelor de trandafir” în care îşi înfăşoară propria suferinţă? Remuşcarea e o suferinţă cumplită, asta o cam ştie din experienţă majoritatea oamenilor. Iar omul tinde, în aproape orice condiţii, să-şi uşureze cumva condiţia suferindă. E foarte greu, însă, să admiţi în acest caz particular, posibilitatea vreunei substituţii estetice. Dacă ai practicat răul până la un punct, întoarcerea la bine nu poate să fie altceva decât parcurgerea în sens invers a aceluiaşi drum demonic. Nu te poţi mântui pe căi lăturalnice.

Acum cred că ştiu ce l-a înspăimântat pe Stavroghin: nu neputinţa lumii de a empatiza cu remuşcarea lui, ci propria neputinţă de a traversa deşertul  mântuirii. A căuta drumuri lăturalnice pentru mântuire e o laşitate la fel de mare ca aceea de a refuza să te pocăieşti. Răul autentic nu se poate converti în emoţie estetică, nici atunci când îl exerciţi asupra altora, nici atunci când încerci să te scuturi de amintirea lui. Dacă aş fi torţionar pocăit în căutarea mântuirii, aş fugi mai ales din calea celor dispuşi să mă ierte prea uşor şi m-aş ascunde mai ales de aceia care mă aplaudă pentru curajul meu. Poate că m-aş îmbolnăvi de sindromul Stavroghin şi poate aş încerca să-mi tratez frica într-o mănăstire. Poate că, în cele din urmă, n-aş reuşi totuşi să mă ascund de frica mea. Dar în niciun caz n-aş face literatură.

Anunțuri
Comentarii
  1. Mircea Stănescu spune:

    Sărut mâna!
    Felicitări!
    Mulţumesc de semnalare.
    Nu auzisem de acest gardian, deşi constata acum că relatarea sa a mai apărut în câteva ediţii.
    Toate cele bune,
    Mircea Stănescu

  2. Cum ar veni, drumul de la paranoia la ortonoia trece prin strunga metanoia. Altfel, gheşeftul e doar o nouă paranoia, dacă nu un salt în „parastază”.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s