Cum să ratezi un eveniment cultural

Posted: Iulie 25, 2011 in Viata la Bucuresti
Etichete:, , ,

Dupa cam două săptămâni în care îmi dorisem foarte tare, ieri am ajuns în sfârşit la MNAC ca să văd expoziţia de fotografii ale lui André Kertész, L’intime plaisir de lire. Nu ştiu de ce le plac cunoscătorilor operele unor fotografi mai mult decât ale altora, nu sunt o mare specialistă, ci doar o privitoare amatoare, cititoare de critică de artă atât cât simt nevoia, dacă o simt. Dar fotografiile lui Kertész pot să spun exact de ce îmi plac: pentru că autorul lor reuşeşte să închidă în ele ceva ce conţine şi viaţa reală, şi povestea despre viaţa reală – care ea, povestea, nu mai e deja doar viaţă brută, ci viaţa plus ceva pe lângă, ceva sugerat, presupus, bănuit de fiecare cum vrea, ca o carte cu final deschis -,  şi sentimentele pe care le brodează el însuşi (sau te lasă să presupui că le brodează) în jurul a ceea ce vede, şi sentimentele pe care privitorul le brodează în jurul a ceea ce autorul a văzut şi fotografiat. Altfel zis, îmi plac fotografiile astea pentru că le pot citi ca pe nişte poveşti. Fotografia cu care ilustrez postarea de faţă – şi care nu face parte, precizez de dragul rigorii, din expoziţia de la Bucureşti – e favorita mea. Dacă o priviţi cu atenţie, veţi înţelege ce vrea să zică o fotografie pe care o poţi citi ca pe o poveste cu final deschis.

M-am dus, aşadar, la expoziţia de la MNAC aşa cum te duci la pomul lăudat dacă nu ai aflat proverbul. Îmi imaginam deja cum voi cumpăra şi răsfoi catalogul expoziţiei, speram chiar că voi găsi ceva cărţi despre André Kertész sau măcar nişte cărţi poştale cu fotografii ale lui, o reproducere a afişului expoziţiei – mă rog, clasicele trofee ale vizitatorului. În drum spre, am ignorat eroic pietrele smulse din caldarâmul Casei Poporului, fundaţia cu aspect deja antediluvian a Catedralei Neamului (parcă aşa se va numi, nu? atunci când va fi o măgăoaie adevărată; acum e doar o măgăoaie in nuce), gardurile dărăpănate şi feroneria ruginită cu care te întâmpină locul de trudă al aleşilor, pătrunsă cum eram de convingerea că nu merită să te împiedici în detalii mizerabiliste atunci când te pregăteşti de un festin vizual. Am trecut la fel de repede – şi de senină – peste feţele bosumflate de la poartă şi peste aerul nepotrivit-miliţienesc al celor două doamne care tăiau biletele la muzeu. Aici, însă, deja au început dezamăgirile mai greu de suportat: nici urmă de cărţi/broşuri/orice cu sau despre Kertesz, nici măcar cărţi poştale, un afiş minuscul pierdut printre altele (toate de expoziţii foarte interesante, apropo) lipite şcolăreşte pe uşa de la intrare, iar în chip de „material documentar”, o foaie A4 – în română şi franceză, ce-i drept – de pe care am mai putut citi o dată, fără niciun adaos suplimentar, aceleaşi informaţii pe care le ştiam deja din comunicatul de presă. Cam asta era toată osteneala organizatorilor pentru partea de marketing al expoziţiei.

Înăuntru, lucrurile ar fi putut sta chiar foarte bine. Asta pentru că sala în care sunt expuse fotografiile e un spaţiu generos , cu o partajare neutră, pretabil la a fi modulat după necesităţile expoziţiei. Numai că nimeni nu s-a prea ostenit la partea curatorială. Drept pentru care fotografiile şed înşirate pe pereţi ca nişte soldăţei la apelul bocancilor, însoţite de nişte petice de hârtie, jalnic de impersonale, cu nişte explicaţii stereotipe, greţos de tehnice şi, oricum, cu vizibilitate redusă. Culmea! – zic „culmea” pentru că asta mi se întâmplă destul de rar la Bucureşti – în sală mai erau şi alţi vizitatori în afară de noi. Ne chinuiam cu toţii să păcălim éclairage-ul dezastruos ca să prindem ceva din imaginile propriu-zise. Ne roteam, mai precis, capetele în fel şi chip, creând un efect de găinuşe pitice îmbătate de golani în Cişmigiu la ceas de seară, doar-doar om reuşi să vedem şi altceva decât lumina tembelă alunecând perpendicular pe sticlă. Ochelariştii ca mine erau, se înţelege, dublu dezavantajaţi. Vă daţi seama cam ce mai rămâne, în aceste condiţii, din povestea pe care o spun fotografiile respective şi cât mai reuşeşti să captezi – sau să salvezi, dacă ai fost prevăzător şi te-ai încărcat de acasă – din starea de spirit pe care şi-ar fi dorit să ţi-o transmită fotograful. Oricum, despre el nu afli mare lucru din expoziţie, asta e cert.

Noroc că era o după-amiază de vară frumoasă şi nu prea fierbinte, că soarele trecea limpede prin peretele de sticlă (mai bine l-ar fi lăsat doar pe el să lumineze exponatele), că era linişte, că unele dintre colţurile Parisului fotografiate de Kertesz ne trezeau nostalgii personale, aşa cum unele dintre posturile personajelor sale ne erau teribil de familiare.  Tot noroc şi că, undeva la etajul al patrulea al clădirii, ne-am putut trata dezamăgirea vizitând muzeul benzii desenate româneşti. În rest, nu mi-a mai rămas decât să mă duc acasă şi să mă arunc pe „resursele web” până când vor înţelege şi curatorii MNAC că o expoziţie e o stare de spirit în care vizitatorul trebuie introdus cu grijă şi cu respect pentru inteligenţa lui, că întâlnirea cu un anumit subiect se cere pregătită în prealabil cu ceva mai mult decât un comunicat de presă – şi ăla  scris, eventual, tot de organizatorii francezi -, că muzeul în sine ar trebui să aibă personalitatea sa, să fie adică o entitate mai mult vie decât snoabă, etc. etc.

În speranţa că se vor prinde, în cele din urmă, cum se face, le dau un link către site-ul altei expoziţie, tot Kertész şi tot cu Jeu de Paume ca principal  iniţiator/organizator:

http://www.jeudepaume.org/index.php?idArt=1187&lieu=1&page=article

Pentru cei care n-au văzut încă L’intime plaisir de lire – şi care, dacă se duc la MNAC, o vor vedea fix în condiţiile descrise mai sus – iată un alt link către o locaţie anterioară a aceleiaşi expoziţii, la un muzeu ai cărui curatori şi-au dat osteneala într-un mod mai aplicat şi mai profesionist:

http://www.photosapiens.com/L-intime-plaisir-de-lire-Andre-Kertesz_4943.html

Şi ca să vă redau şi vizual starea mea de spirit post- expoziţie, cam aşa se vede Bucureştiul de pe casa spiritelor boborului, cu Giuleştiul în fundal:

Nu e Kertesz, dar e home-made. Home, sweet home.

To bleah or not to bleah, ce ziceţi?

Anunțuri
Comentarii
  1. Înţeleg că iluminarea era ca de interogatoriu şi făcea parte din instrumentele de tortură.

  2. Misto si asta, dar ce n’est pas la meme chose 😉 Stii cum e, unele imagini reusesc sa-ti spuna mai mult decat altele, iar subiectivitatea e chiar indicata aici.
    De unde am scos-o cu gainusele intrebi? Din realitatea bucuresteana, parole!

  3. Radu A. spune:

    Ăsta-i mai frumos ca al tău 🙂

    Cu aceasta ocazie, află şi conu Grigori Bârzoi din provinţie, de „fasonul” cultural de la bulivardul politiei! 🙂

    PS
    De unde ai scos-o p-asta? Citez: „Ne roteam, mai precis, capetele în fel şi chip, creând un efect de găinuşe pitice îmbătate de golani în Cişmigiu la ceas de seară.” 3 X 🙂

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s