„Human kind cannot bear very much reality”

Posted: Iulie 30, 2011 in Uncategorized
Etichete:,

Un coleg mi-a dat cu împrumut o carte ciudăţică, intitulată – cum altfel, dacă circulă printre arhivişti – „The Archivist”.  Despre carte încă nu ştiu dacă voi scrie pentru că încă nu mi-a trezit decât interesul, nu şi pasiunea. Colegul meu a caracterizat-o ca „intelectualistă”, ceea ce iniţial n-am prea înţeles cum vine. Acum însă încep să cred că înţeleg ce voia să spună: e uşor cam preţioasă, genul de literatură elitistă americană, împănată cu situaţii psihanalizabile şi cu nostalgia Europei. În orice caz, personajul principal al cărţii, un individ singuratic, melancolic şi posesor de biografie nefericită (apropo, dacă faci un inventar al imaginii arhivistului în literatură, nu ştiu cum, dar cred că ăsta e un fel de portret-robot; sau poate n-am nimerit eu decât un tip de cărţi) trăieşte  – şi psihanalizează ca naiba – o idilă plină de subînţelesuri (şi de cutii de arhivă) cu o poetesă obsedată de T. S. Elliot. Ca să pot urmări trama „intelectualistă” a romanului, m-am apucat să citesc biografia şi poeziile lui T. S. Elliot. Muncă de arhivist, cum ar veni. Dar uite-aşa a descoperit şi arhivista română un poet la care sunt deja sigură că va reveni de multe ori de acum încolo, în căutare de leacuri sufleteşti.

Pentru cei – foarte puţini, presupun – care au rămas până acum la fel de ignoranţi ca şi mine, redau mai jos un fragment din Quartete,  mai precis primul, cel cu titlul „Burnt Norton”.

Time present and time past
Are both perhaps present in time future,
And time future contained in time past.
If all time is eternally present
All time is unredeemable.
What might have been is an abstraction
Remaining a perpetual possibility
Only in a world of speculation.
What might have been and what has been
Point to one end, which is always present.
Footfalls echo in the memory
Down the passage which we did not take
Towards the door we never opened
Into the rose-garden. My words echo
Thus, in your mind.
                              But to what purpose
Disturbing the dust on a bowl of rose-leaves
I do not know.
                        Other echoes
Inhabit the garden. Shall we follow?
Quick, said the bird, find them, find them,
Round the corner. Through the first gate,
Into our first world, shall we follow
The deception of the thrush? Into our first world.
There they were, dignified, invisible,
Moving without pressure, over the dead leaves,
In the autumn heat, through the vibrant air,
And the bird called, in response to
The unheard music hidden in the shrubbery,
And the unseen eyebeam crossed, for the roses
Had the look of flowers that are looked at.
There they were as our guests, accepted and accepting.
So we moved, and they, in a formal pattern,
Along the empty alley, into the box circle,
To look down into the drained pool.
Dry the pool, dry concrete, brown edged,
And the pool was filled with water out of sunlight,
And the lotos rose, quietly, quietly,
The surface glittered out of heart of light,
And they were behind us, reflected in the pool.
Then a cloud passed, and the pool was empty.
Go, said the bird, for the leaves were full of children,
Hidden excitedly, containing laughter.
Go, go, go, said the bird: human kind
Cannot bear very much reality.
Time past and time future
What might have been and what has been
Point to one end, which is always present.

Şi uite aşa am fost „invadată” de poezia lui Elliot. Sau, poate – ca să mă dau şi eu „intelectualistă” – uite-aşa i-am invadat poezia lui Elliot cu stările mele de spirit. Sper să vă fi reuşit şi domniilor voastre la fel de bine această operaţiune de comando intelectual.

As „human kind cannot bear very much reality”… 🙂


Anunțuri
Comentarii
  1. Radu A. spune:

    You’re welcome!
    Versiunea în limba română este foarte bună, cu rimă albă, aşa cum este şi în limba engleză…

  2. Radu A. spune:

    BURNT NORTON *

    Του λογου δ’εοντος ξυνου ζωουσιν οι πολλοι ως ιδιαν εχοντες φροωησιν.

    Există un Logos universal, dar cei mai mulţi oameni trăiesc ca şi cum şi-ar fi ei înşişi lege.

    Οδος ανω κατω μια και ωυτή.

    Drumul în sus şi drumul în jos sunt unul şi acelaşi.

    Fragmente din presocratici
    (Heraclit)

    Ι
    Timpul prezent şi timpul trecut
    Sunt poate amândouă prezente în timpul viitor
    Iar timpul viitor cuprins în timpul trecut.
    Dacă orice timp este veşnic prezent
    Orice timp e de nemântuit.
    Ce ar fi fost să fie e-o abstracţie
    Eternă posibilitate rămânând
    Numai într-o lume-a speculaţiei.
    Ce ar fi fost să fie şi ce-a fost
    Tind spre n singur ţel, care-i pururi prezent.
    Zvon de paşi răsună-n amintire
    De-a lungul coridorului pe care n-am luat-o
    Spre uşa pe care nicicând n-am deschis-o
    În grădina trandafirilor. Aşa-ţi răsună
    Cuvintele-mi în gând.
    Dar la ce bun
    Praful să-l tulbur de pe vasul cu petale de trandafir
    Nu ştiu.
    Alte ecouri
    Sălăşluiesc în grădină. Le vom urma?
    Repede, pasărea spuse, găseşte-i, găseşte-i,
    După colţ. Oare pe prima poartă,
    În prima noastră lume, vom urma
    Dezamăgirea sturzului? În prima noastră lume.
    Acolo erau, demni, invizibili,
    Imponderabil păşind pe frunzele veştede,
    În căldura de toamnă, prin văzduhul vibrant.
    Şi pasărea chema, răspunzând
    Neauzitei muzici ascunse-n boschete,
    Şi nevăzutele priviri se-ncrucişau, căci trandafirii
    Aveau privirea florilor privite.
    Ei erau acolo, ca oaspeţi ai noştri, primiţi şi primitori.
    Astfel am mers, la fel şi ei, în rând solemn,
    Pe aleea pustie, până în rondul de merişor,
    Să privim în bazinul secat.
    Uscat bazinul, beton uscat, ghizd înnegrit,
    Şi s-a umplut bazinul cu apă din lumina soarelui,
    Şi lotuşii răsăriră, liniştit, liniştit,
    Suprafaţa strălucea de inima luminii,
    Şi ei stăteau în spatele nostru, răsfrânţi în bazin,
    Apoi un nor trecu, şi bazinul secă.
    Du-te, pasărea spuse, căci frunzişul era plin de copii,
    Tupilându-se-aprinşi, înăbuşindu-şi râsul.
    Du-te, du-te, du-te, spunea pasărea: neamul omenesc
    Nu poate-ndura prea multă realitate.
    Timpul trecut şi timpul viitor,
    Ce ar fi fost să fie şi ce-a fost
    Tind spre un singur ţel, care-i pururi prezent.
    […]

    *) Burnt Norton (1935) – vechi conac din Ebrington, Gloucestershire, lângă oraşul-târg Chipping-Camden, vizitat de Eliot în vara anului 1934. Conacul a fost incendiat de proprietarul său, Sir William Kettle, în octombrie 1741. Cele două moto-uri din Heraclit sunt aplicabile întregului ciclu al celor patru cvartete.
    Primul cvartet reprezintă o meditaţie asupra timpului şi eternităţii, mişcării şi nemişcării, iubirii şi vidului sufletesc, toate rezolvabile în paradoxalul „punct fix”.

    (notă introductivă & traducător Sorin Mărculescu)

    Strofa preferată de mine, după tipar bacovian, este din East Cocker:

    The whole earth is our hospital
    Endowed by the ruined millionaire,
    Wherein, if we do well, we shall
    Die of the absolute paternal care
    That will not leave us, but prevents us everywhere.

    Pământu-ntreg ne e spital
    De un nabab falit donat,
    Şi-n el, purtându-ne leal,
    Avem oricând sfârşitu-asigurat
    De-atâta grijă trează de tată devotat.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s