Moartea unei profesoare

Posted: August 5, 2011 in Uncategorized

Cu întârziere de o săptămână, abia ieri a ajuns la mine vestea tristă a morţii doamnei profesoare Lucia Popa. Ştiam de câţiva ani că se luptă cu boala, dar, aşa cum se întâmplă cu oamenii care îţi sunt dragi,  până ieri am fost tot timpul convinsă, undeva în sinea mea, că va reuşi să o învingă. De aceea ştirea m-a lovit cumva în plin, pentru că nu mi-am imaginat nicio clipă cum ar putea fi facultatea de istorie fără vorbele de duh şi privirea blândă a Luciei Popa.

Lucia Popa a fost un om cu sufletul cât China. Pentru ea, studenţii erau copiii proprii şi fiecăruia simţea nevoia să-i ofere ceva personal, o bucăţică din sine. Chiar şi celor care, ca mine, şi-au ales specialităţi fără nicio legătură cu a ei. Chiar şi pentru ei avea întotdeauna un sfat, o vorbă bună, o laudă sau o observaţie făcută exact atunci când studentului îi crăpa mai tare buza. Într-o lume în care spiritul de competiţie – adeseori lipsit de fair play – era trăsătura dominantă, în care principala preocupare a celor mai mulţi dintre profesori era aceea de a-şi consolida „gaşca” prin cooptarea minţilor fragede de studenţi, când logica lui „cine nu e cu mine e împotriva mea” funcţiona ceas, Lucia Popa plutea serenă deasupra micilor ticăloşii cotidiene, le observa fără să le pună la suflet, se raporta la studenţi ca la proprii ei copii, indiferent din care „gaşcă” aleseseră să facă parte, mereu cu acel „mamă” pe buze, care, în cazul ei, nu avea nimic condescendent, ci exprima o formă sinceră de afecţiune.

Fără să ştiu, a avut un rol profetic în viaţa mea, atunci când, cu cincisprezece ani în urmă, m-a sfătuit să nu urmez un drum profesional pe care ea îl considera un „drum închis” pentru mine. N-am ascultat-o. Fără să mai apuce s-o afle, m-am convins de adevărul sfatului ei exact în ziua în care Lucia Popa pleca discret spre o lume mai bună.

O voi păstra în amintire aşa cum am revăzut-o acum doi ani, cu şalul de caşmir aruncat dezinvolt peste umăr, îmbrăţişându-mă strâns, emoţionată şi ea, ca şi mine, înfăşurată în mirosul de Opium, parfumul preferat al ei şi al meu. N-am bănuit nicio clipă că era ultima dată când o vedeam în viaţă. Nu i-am spus niciodată cât de mult am ţinut la ea. Dintre toţi profesorii care mi-au marcat studenţia, pe mulţi îi respect, dar numai pe ea am iubit-o.

Odihniţi-vă în pace, doamna profesoară! De azi încolo, amintirea dumneavoastră va avea pentru mine miros de Opium.

http://www.asid-ub.ro/index.php/2011/07/ultimul-drum-al-mentorului-meu-in-memoriam-lucia-popa/

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s