Civilizaţia covrigului

Posted: August 12, 2011 in Viata la Bucuresti

Când traversezi Bucureştiul dimineaţa, oricât de somnoros ai fi, unele imagini ţi se lipesc pur şi simplu de retină şi te urmăresc apoi tot restul zilei. Sunt un fel de marcă a oraşului. Una dintre ele este, fără îndoială, coada la covrigi. Probabil nu sunt singura care a remarcat că, de vreun an şi mai bine, covrigii sunt din nou la modă în Bucureşti. Nu ştiu dacă şi în alte oraşe ale României. Dar la Bucureşti, covrigul a revenit în forţă, cu drepturi depline în aproape toate straturile acestei societăţi pestriţe, zgomotoasă şi zguduită de criza economică. Şi nu e chiar ca în imaginea de mai jos, unde vezi o mână de oameni prost îmbrăcaţi, făcând coadă la covrigi pe o stradă aparent de periferie. Ci se întâmplă adeseori să vezi făcând coadă la covrigi, la fatidica oră şapte a dimineţii, domni birocraţi în costum şi cravată, doamne bine îmbrăcate şi fardate îngrijit, liceeni cu cercel în nas şi liceene fiţoase. E, parcă, un fel de frenezie a covrigilor matinali, iar covrigăriile -cuvântul vechi, „simigerie”, pe care l-am auzit mai întâi la mama ca marcă a copilăriei ei, a cam dispărut din uz – se înghesuie una într-alta, în centrul oraşului chiar mai mult decât în cartierele mărginaşe. N-am numărat câte covrigării am în drum din Giuleşti până la Universitate, dar ştiu că pe Brezoianu, spre exemplu, coexistă nu mai puţin de două, la vreo cincisprezece metri una de alta. Am asistat într-o zi, pe jumătate amuzată, pe jumătate tristă pentru necazul lui, la criza de nervi a unuia dintre patronii de covrigărie de pe Brezoianu, excedat de vitregiile concurenţei acerbe şi de plictisul angajatelor faţă de chestiunea aceasta spinoasă. „E şi grea, e şi frumoasă” viaţa de covrigar la Bucureşti, mi-am zis, gândind că, totuşi, dintre toate afacerile de criză, asta pare printre cele mai prospere.

Coada la covrigi

Coada la covrigi

În copilăria mea, covrigii erau asociaţi mai ales cu Moş Ajun-ul. Şi, implicit, cu copilăria. Singura dată în viaţă când am fost şi eu la colindat, aveam vreo cinci ani şi am şters-o de acasă cu o ceată de copii mai mari. M-au primit fiindcă ştiam tot cântecul. La capătul a două ore de cântat pe scările blocului, aveam fiecare câte o traistă plină de covrigi, nuci, bomboane şi portocale. Ne-am aşezat gospodăreşte pe treptele de la intrare şi am început triatul ofrandelor: ne-am îndopat cu bomboane şi portocale, cu miezul nucilor strivite de betonul scării şi…am aruncat fără menajamente covrigii. Erau tari şi uscaţi, nimeni nu-i mânca cu plăcere, dar se împărţeau pentru că aşa era obiceiul. În orice caz, pe atunci covrigii nu erau o afacere de adulţi, nu-mi amintesc să fi văzut adulţi ronţăind covrigi pe drum către serviciu. Cel mult, gogoşi (altminteri infecte) şi merdenele (umplute parcimonios cu o brânză artificială despre care se credea că e, de fapt, griş).

Astăzi, lucrurile stau cu totul altfel. Bineînţeles, nu cred că subţirii locuitori din Primăverii sau Pipera opresc limuzinele dimineaţa ca să îşi cumpere doi covrigi calzi într-o pungă de hârtie. Asta cel puţin până când vreun covrigar excedat de concurenţă nu va inventa covrigul cu cristale Swarovski comestibile. Atunci s-ar putea să asistăm la o a doua revoluţie a publicului-ţintă în comerţul cu covrigi. Deocamdată suntem contemporani abia cu prima: covrigii au depăşit de mult graniţele copilăriei de periferie şi au devenit hrana cotidiană a tuturor categoriilor de vârstă. Muncitori cu pana sau cu cârca, vajnici cărători de mortar cu roaba şi anemici purtători de hârtii prin birouri insalubre, profesoare de modă veche cu coc, profesoare de modă nouă îmbrăcate în blugi, foste textiliste convertite în menajere de vip-uri, corporatişti workachoolici şi zilieri alcoolici, toţi îşi încep ziua de lucru muşcând cu poftă dintr-un covrig mai mult sau mai puţin fierbinte, mai mult sau mai puţin temeinic tăvălit în sare şi mac.

Covrigăriile sunt şi locuri de socializare pentru cerşetorii oraşului, care par însă să aibă mai puţin noroc decât maidanezii lui. N-am văzut multe suflete miloase cumpărând un covrig pentru un cerşetor, dar am văzut un număr deloc mic de cetăţeni de toate vârstele şi de ambe sexe încercând să hrănească cu covrigi calzi cetele de maidanezi aciuate pe la colţurile străzilor. Numai că maidanezul bucureştean are şi el pretenţiile lui de la viaţă. De ce să rişti o indigestie de la coca fierbinte când pubelele capitaliste sunt întodeauna pline ochi şi apetisant mirositoare? Încă n-am cunoscut niciun maidanez bucureştean care să aprecieze covrigii la justa lor valoare socială. Nu mai departe de azi-dimineaţă, am zărit un astfel de maidanez chitros întorcând spatele cu sictir unei jumătăţi întregi de covrig, taman partea cu sare şi mac.  M-am grăbit să dispar din zonă înainte de apariţia cerşetorului care, probabil, a recuperat-o ulterior.

Pe scurt, covrigul şi covrigăria par să fi devenit cumva, nu doar oglinda, ci de-a dreptul chintesenţa civilizaţiei bucureştene. Nostalgicii vremurilor de altădată îi cântă frumoase, deşi acum inadecvate romanţe pe stil vechi, sociologii încă nu i-au descoperit potenţialul academic, comercianţii îl tratează pragmatic, ca pe o marfă oarecare. Dar el, covrigul bucureştean, parcă ştie că,  nemaifiind ce-a fost, e deja cu mult mai mult decât atât. A ajuns, pur şi simplu, simbolul unei societăţi aflată într-o veşnică anticameră a prosperităţii. Audienţa continuă, reînnoiţi-vă proviziile de covrigi.

Anunțuri
Comentarii
  1. Cred că asistăm la o inversiune a simbolurilor de status social. Cel puţin în sud, mai acum 200 de ani, telemeaua şi măslinele erau hrana săracilor, în timp ce covrigii, articol fără importanţă alimentară. Aş putea spune: de fiţe. Pe vremea fanariotă veritabilă*, în anii proşti, grîul era raţionalizat. Primele victime cădeau covrigarii. Li se interzicea producţia. De unde se vede că epoca modernă este cumva pe dos. În anii veterinariceşte proşti se interzice vînzarea telemelei, dar niciodată vînzarea covrigilor.

    –––––––
    * atributul veritabil este necesar pentru a deosebi epoca fanariotă de cea actuală (tot fanariotă, dar cu firmane venite din direcţie opusă).

    • Ai dreptate in ce priveste telemeaua si maslinele 🙂 Nu stiam ca in anii cu recolta proasta de grau covrigarilor li se interizicea productia. Mi se pare foarte interesant. Asadar, covrigul ca „mondenitate” dispensabila in vremuri de criza? Nu vreau sa ma gandesc ce ar insemna interzicerea covrigilor in zilele noastre, probabil am trece pe eugenii, cine stie. In orice caz, am apreciat la justa valoare nota de subsol 😉

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s