Un an de blogăreală

Posted: August 19, 2011 in Idei fixe

Savonarola chair

Aseară, în timp ce ezitam între două subiecte despre care să scriu pe blog, am avut o frivolă revelaţie: mi-am dar seama că luna asta s-a făcut un an de când mă ţin de numitul blog. M-am speriat puţin de tenacitatea mea neaşteptată şi am început să mă întreb dacă ar putea însemna ceva legat de transformările structurale [sic!] ale propriei persoane.

Am început să ţin blogul dintr-o enervare momentană – ale cărei cauze, ce-i drept, ulterior s-au perpetuat, luând forme din ce în ce mai aberante – şi dintr-un pariu cu mine însămi că sunt în stare să-mi impun o disciplină intelectuală cotidiană. Iar după un an de blogăreală, încă nu ştiu care dintre cele două motivaţii găsite la început a avut rolul hotărâtor în a mă face să tot recidivez. Aşa cum mă ştiu, cam hedonistă, tind să cred că enervarea în formă perpetuată a fost principala cauză.

Când i-am zis blogului „Savonarola who?” speram ca toată lumea să-mi sesizeze corect intenţia: aceea de a lua în derizoriu habotnicia obtuză a gânditorilor „mesianici”, cu gura plină de false principii şi de predici mincinoase despre principii, care mă pleznesc neinvitaţi peste urechi cu verdictele lor imbecile. Era o formă de a-mi exprima iritarea faţă de tendinţa tot mai accentuată a lumii din jurul meu de a-mi prescrie o „corectitudine intelectuală” pe care nu aveam – şi nu am – nici cea mai mică intenţie de a o accepta. Când ai roşii în grădină, îţi faci singur salata. Atâta vreme cât omul are minte proprie, de ce ar accepta semi-preparatele uneia sau alteia dintre formele dominaţiei intelectuale?

 Prima surpriză a apărut când am constatat că unii cititori – puţini, sper, dar cine poate şti? – nici măcar n-au reuşit să înţeleagă poanta din titlul blogului. Ei credeau, săracii, că în această piesă virtuală, eu aspir să-l joc pe Savonarola (Doamne, feri! îmi scuip în sân la simpla bănuială!), iar nu că, în fapt, tocmai împotriva acestui spirit încercam să-mi ridic firava voce. Mi-am zis întâi că acest gen de întâmplări nu merită să le iau în seamă, eu ştiu cel mai bine ce am vrut să fac. Ok, dar de aici am ajuns repede, nu la una, ci la un întreg şir de interogaţii autocritice: pentru că, totuşi, există reacţii pe care le iau în seamă, pentru că, treptat, am început să înţeleg ce gustă cititorul mai mult şi ce  nu-i place foarte tare din ceea ce scriu, până la urmă ce influenţă a ajuns să aibă această interacţiune asupra modului în care mă proiectez eu pe mine, scriind pe blog, într-un spaţiu public oarecare? Am reuşit sau nu să păstrez spiritul „Savonarola who”, acela care credeam că merită multiplicat cu ajutorul blogului şi în numele căruia am început de fapt să blogăresc?  Sau am devenit cumva, fără să vreau şi fără să-mi dau seama, prizoniera unei imagini despre mine, alta decât aceea pe care voiam s-o afirm iniţial, indusă – cel puţin parţial – din exterior  şi pe care mă străduiesc acum să o (re)confirm cu fiecare postare? Sau poate şi mai rău, nu cumva am ajuns să scriu astfel încât să infirm o imagine pe care eu o consider falsă, dar care, în fond, e tot atât de reală ca şi aceea pe care eu o consider reală, adică atât de reală pe cât poate fi o reprezentare subiectivă a realităţii? Altfel zis, nu cumva blogăreala influenţează de fapt, nu doar relaţiile cu lumea „reală”, ci şi pe acelea, mult mai complicate, cu sinele?

Această ultimă ipoteză îngrijorătoare,  viaţa care, după cum ştim, nu ezită să bată filmul, m-a ajutat din plin să o dezvolt. La un moment dat, m-am trezit fără să ştiu cum şi fără să înţeleg decât foarte târziu adevărata miză, într-un fel de război de tip Savonarola care intenţiona să-mi „procure” o persecuţie administrativă cât se poate de reală şi palpabilă pentru ceea ce scriam pe blog. Întâmplarea mi-a revelat, într-o manieră mai mult decât neaşteptată, modul în care o reacţie oarecare – putea fi şi pozitivă, efectul presupun că ar fi fost la fel de denaturant –  la ceea ce scriu îmi poate influenţa relaţia mai întâi cu „lumea reală”, apoi cu scrisul şi în sfârşit cu mine însămi. Şi iată cum: Primul moment de după această întâmplare a fost unul de stupoare: crezusem că opiniile pe care le consemnez aici, uneori stângace, adeseori asumat-diletante, nu pot constitui baza unui atac murdar la adresa mea din simplul motiv că dreptul la opinie e pur şi simplu un drept inalienabil al omului; o imbecilitate fără margini, de care alţii s-ar fi prins din prima, nu însă şi eu. Al doilea moment a fost unul de auto-apărare, poate firesc la nivel instinctual, dar lamentabil ca exerciţiu intelectual; ba mai mult, ratat stilistic, pentru că l-aş fi vrut detaşat-ironic şi mi-a ieşit impregnat de un patetism pe care, ca regulă de stil şi nu numai, îl detest. În al treilea moment mi s-a întâmplat ceva şi mai grav: am început să scriu ca şi când ochi străini şi răuvoitori m-ar fi privit peste umăr, iar eu aveam ceva să le demonstrez. În consecinţă, ceea ce un prieten declara că îi place la începuturile mele blogăristice, „stilul dezinhibat”, a devenit încet-încet o contrafacere inconştientă a eului propriu. Apropo de relaţia realitate/reprezentare a realităţii, ăsta a fost cucuiul interogativ: momentul în care  modul în care scriam n-a mai corespuns imaginii mele despre mine. Abia într-un al patrulea moment am reuşit să mă detaşez şi să mă (re)pun în chestiune. Nu ştiu cum voi ieşi din această nouă pasă interogativă, pentru că ultimul dintre cele patru momente încă nu s-a terminat. Însă faptul că o simplă întâmplare legată de acest blog a reuşit să mă înstrăineze de mine mi-a revelat, nu doar puterea virtualului asupra realului (altminteri un sacru truism), ci, mai ales, imposibilitatea unui spaţiu de siguranţă între mine cea care scriu şi eu cea „adevărată”.

Acum, după un an de blogăreală şi după jalnicele tribulaţii mai sus înfăţişate, cred că încep să înţeleg: am câştigat pariul cu enervarea (nici nu era prea greu, nici nu era mare lucru de câştigat), dar l-am cam pierdut pe acela cu disciplina intelectuală. O jumătate de eşec sau o jumătate de victorie, depinde cum vreau s-o iau. Ce rezultă de-aici e o consolare (parţială) şi o dilemă (destul de spinoasă).

Consolarea first: când aveam vreo paisprezece ani, am citit o biografie a lui Tolstoi scrisă de Victor Şklovski. Am aflat că Tolstoi ţinea în tinereţe un jurnal în care îşi tot stabilea penitenţe spirituale: să scrie şi să citească un număr de pagini în fiecare zi, să facă gimnastică, să muncească mult, bine şi disciplinat. Cam în 90% din cazuri, din jurnalul de a doua zi rezulta că în seara precedentă pierduse pariul cu sine şi se dusese să petreacă cu ţiganii. Aşadar, se poate şi la case mai mari.

Şi dilema: mai ţin pariul cu mine sau mă duc direct la ţigani?

Ei nu, nu hotărăsc chiar acum, mai e şi mâine o zi. Dar pasul decisiv de la romantismul naiv la postmodernismul blazat – chiar dacă nu încă complet avizat – a fost făcut. De enervare nu cred că se mai pune problema, a murit de la sine lăsând locul unui soi de amuzament pe care îl sper cathartic. A rămas doar pariul cu disciplina intelectuală, condimentat de o curiozitatea exploratorie, pisicească. În cazul în care mai continui să blogăresc, probabil nu voi şti niciodată dacă o fac din motivul „serios” sau din acela „derizoriu” 😉

PS anti-confuzie: Încadrarea acestui post la categoria „idei fixe” e, pur şi simplu, o formă de autoironie.

Anunțuri
Comentarii
  1. La mai mare!
    Cît despre alienare, nu aş fi aşa de pesimist. Ce altceva e producţia literară, dacă nu o bovărea* asumată? Prea multă imagorectitudine** reprimă escapadele eului. Şi e păcat să ne lăsăm îngerul să şomeze acum în plină criză. Tribulaţiile? Au şi ele rolul lor. De teasc. Adică, un fel de închideri care se deschid – cum ar zice un păltinişan mai mult sau mai puţin şoşonat. Aşadar, să ne bucurăm de rătăciri ca de taninul din vin. După ce-om muri nici păduchii n-or mai sta pe noi.

    Şi apoi, dacă o idee nu e fixă, nu e idee***, ci ipoteză, postulat, premiză, planul A (dintr-o serie), dar nu idee.

    –––––––-
    * plural: bovărele
    ** termen secretat pe loc (pariez pe magnitudinea lu’ Google!)
    *** vorba pîrghierului: dă-mi un punct fix şi îţi mişc lumea.

  2. Radu A. spune:

    Trecând peste stilul arhaic, satira este destul de reuşită şi de actualitate!
    Sigur, pe vremea lu’ ex-împuşcatu’ în ziua de Crăciun, nu cred că poezia se studia la şcoală, era mai degrabă pusă la index, pentru că pe undeva se vorbeşte şi de acel „domn străin”… Care o mai fi ăla? 🙂

  3. Radu A. spune:

    O profesiune de credinţă
    de Grigore Alexandrescu

    Domnilor alegători, mă rog să fiu ascultat,
    Şi după ce m-ăţi citi mă rog să fiu deputat.
    Căci am cuvinte să crez că la Divanul ad-hoc,
    Bine lumei o să fac şi rol nobil o se joc,
    După cum puteţi vedea
    Din mărturisirea mea.
    Încă pînă-a nu mă naşte, eu am fost patriot mare,
    Şi după ce m-am născut
    Pentru ale noastre drepturi m-am luptat fără-ncetare
    Pînă într-acest minut.
    Cunoscînd că într-o ţară fericirea generală
    Se compune totdeauna din acea particulară,
    Ca un iconom politic, prin mici slujbe, mici lefşoare,
    Am îmbogăţit eu statul, cumparînd-mi moşioare,
    Iar guvernul, ce văzuse vrednicia şi talentul,
    Îmi da ranguri pe tot anul, siluind Regulamentul,
    Pe cînd mulţi păcătoşi alţii, lipsiţi de capacitate,
    Servind ţării din pruncie stau cu buzele umflate.
    Apoi cînd streine armii ţara noastră ocupară,
    De la cine înlesnire întru toate ele-aflară?
    Cine pentru zece care a făcut ades cinci sute,
    Numai ca să nu se-ntîmple s-auz vorbe neplăcute?
    Cînd era în lipsă ţara, subt a mea isprăvnicie,
    Am ţinut-o eu cu grîne precum fiecine ştie.
    Apoi daca neplătite au rămas prin multe sate,
    Daca eu la socoteală le-am trecut ceva-ncărcate,
    Am făcut-o-n conştiinţă, de iubirea omenirei,
    Numai spre a mă deprinde cu regula înmulţirei.
    Las doparte ale mele osteneli şi cheltuială,
    Căci îmi place a le crede nepuse la îndoială,
    Căci aceasta mai cu seamă fu rezonul cel mai mare,
    Pentru care azi Europa, foarte recunoscătoare,
    După lupte sîngeroase încheind tractat de pace,
    Hotărî pe România fericită a o face.
    Pe aceste dar temeiuri, fraţi români, eu vă cer votul,
    Şi la cauza cea sacră zi mă devotez cu totul.
    Apoi daca dup-acestea mai aveţi cumva dorinţă
    Să v-arăt printr-o programă care e a mea credinţă,
    La Divan ce voi susţine, vă poci da încredinţare
    Că unirea o crez sîntă, c-o voi cere cu-nfocare;
    Căci mărindu-se pămîntul, lefile poate vor creşte;
    Însă prinţ strein nu-mi place, căci nu ştie româneşte;
    Şi cînd slujbe îi vom cere el de loc n-o să privească
    De sîntem boieri sau ţinem de vro casă boierească,
    Ci d-avem talent, virtute, merite sau probitate,
    Calităţi din altă lume, foarte grele şi ciudate;
    Pentru cea mai mică vină, ce o va numi hoţie,
    Ne vom vedea prin gazete, poate şi la puşcărie.
    Protejaţi ca şi protectori, toţi vom fierbe, într-o oală
    Ş-a streinului domnire ţării îi va fi fatală;
    Şi religia vom pierde şi vom uita româneşte,
    Ca în Grecia modernă, unde azi vorbesc nemţeşte.
    Pe cînd unul dintr-ai noştri, domn de viţă românească,
    Tot mai lesne o să ierte slăbiciunea omenească.
    Nu-l voi însă ereditar, căci a ţării veche lege
    Pe domn chiar şi din opincă ne dă voie a-l alege;
    Şi aşa cu chipu-acesta de loc nu e de mirare
    Daca chiar şi nouă rîndul ne-o veni din întîmplare.
    Autonomia-mi place, o voi cum e scrisă-n carte,
    O cer pentru ţara-ntreagă, dar şi pentru mine-n parte;
    Adică orce cazuri să urmez eu cum îmi place,
    Fără a putea guvernul observaţie a-mi face.
    Cît pentru guvern şi forma-i cea constituţională,
    Căci, vorbind drept, nu ştiu bine ăst cuvînt ce va să zică,
    Daca, cum mi-a spus un dascăl cu destulă pricopseală,
    Un guvern în constituţii e supus la socoteală,
    Daca adunări sau cameri pot vorbi făr-a se teme,
    Astea n-o să ne aducă decît pierdere de vreme,
    Decît lupte fără margini şi dezbateri încurcate,
    Care plac junimei noastre cei cu capete stricate.
    Trebile cu vechea formă nu cerc nici o-mpiedicare,
    Ş-un ofis redijat bine e o lege-n prescurtare.
    Dup-aceste dar cuvinte, fraţi români ce mă-nţelegeţi,
    Puteţi fără de sfială la Divan să mă alegeţi,
    Căci să nu fiţi la-ndoială, vă voi face treabă bună,
    Şi-mi veţi mulţumi odată daca-mi veţi cădea pe mînă;
    Iar pînă să vie vremea să vedeţi astă minune,
    Sînt supusul dumneavoastră şi mă-nchin cu plecăciune.

    („Românul”, 12 august 1857)

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s