Deşi el a fost publicat în mai 2011, aflu – mea culpa – abia acum despre acest articol al profesorului Ioan Scurtu:

http://www.revistaclipa.com/5652/2011/05/atitudini/controversele-istoriei-la-tvr

E vorba despre emisiunea în care invitat a fost Dragoş Petrescu, preşedintele CNSAS, iar tema de dezbatere privea aparatul, actorii sociali şi manifestările propagandei regimului Ceauşescu. Domnul profesor Scurtu ne critică, pe noi, cei prezenţi atunci în platou, pentru „dogmatism” şi opinii părtinitoare despre ceea ce domnia sa consideră că au fost momentele de glorie ale istoriografiei anilor ’80, dar şi pentru că, judecându-i în contextul epocii, ne-am exprimat opinii, considerate de domnia sa de-a dreptul calomniatoare, despre anumite personalităţi active în istoriografia epocii.

Înainte de a comenta opiniile exprimate de domnul profesor Ioan Scurtu în revista Clipa, aş vrea să elimin orice fel de echivoc legat de atitudinea mea personală faţă de domnul profesor. Domnia sa mi-a fost conducător de lucrare de licenţă şi – e drept, doar pentru câteva luni – director la Arhivele Naţionale. L-am apreciat şi îl apreciez pentru vocaţia sa de profesor, pentru buna creştere şi simţul echilibrului cu care îşi trata pe atunci preopinenţii (o calitate foarte rară în România zilelor noastre, chiar dacă elementară prin alte părţi), pentru ceea ce am învăţat din lucrările sale într-o vreme în care foarte puţine cărţi publicate vorbeau despre partidele istorice sau despre Casa Regală a României. Încă îl mai citez destul de des cu anecdotele istorice pe care ni le spunea de la catedră şi pe care, iată, până şi oile rătăcite ca mine le-au reţinut totuşi. Ba mai mult, încă mai aplic, în polemicile cu personaje prea intransigente, „metoda listei”, pe care tot de la domnia sa am deprins-o: „Ia să vedem, care sunt mai mulţi, ăia de stânga sau ăia de dreapta? Hai să facem o listă pe două coloane!” – un subterfugiu util, deşi discutabil ca metodă, pentru a mai răci capetele unor studenţi mult prea ataşaţi de mirajul dreptei interbelice. Aşadar, n-aş vrea să creadă cineva – pentru că ar fi total fals – că acest post e o dovadă de ingratitudine sau lipsă de respect. Din punctul de vedere subiectiv al studentei care i-am fost, orice ireverenţă la adresa omului şi profesorului Ioan Scurtu ar fi, pur şi simplu, o grosolănie impardonabilă.

Critica semnată de domnului profesor Scurtu pentru revista Clipa m-a reîntors însă către o dilemă care mă preocupă de mult şi despre care am tot vorbit, inclusiv pe acest blog: aceea a istoricului care, prin forţa lucrurilor, este deopotrivă şi actor social, dar şi raisonneur al timpului său. Din această perspectivă aş dori să-i propun şi domnului profesor Scurtu un exerciţiu de obiectivare pe care, ca istoric, sunt sigură că îl va înţelege, ba poate chiar îl va gusta.

Domnul profesor spune că noi, cei trei tinerei din platou (nu prea tinerei, totuşi, să nu ne minţim prea frumos 🙂 ),  i-am fi oferit telespectatorului o viziune mult prea subiectivă a rolului istoriei – şi istoricilor – în cadrul regimului comunist românesc. În contrapartidă, domnul profesor Ioan Scurtu promovează, prin intermediul revistei Clipa, propria sa viziune, una în care Congresul Internaţional de Ştiinţe Istorice de la Bucureşti, cel din 1980, e considerat cam aşa:

Prin modul de organizare şi prin libertatea de exprimare a istoricilor de pe toate meridianele Globului, acel Congres a fost, şi a rămas, cea mai amplă şi prestigioasă manifestare ştiinţifică din acest domeniu găzduită vreodată de România.

Pentru mine este evident că acest articol critic – şi aceste opinii jurnalistic-subiective – nu sunt atât ale istoricului Ioan Scurtu, cât ale actorului social Ioan Scurtu. În articolul din Clipa, profesorul Scurtu se exprimă în calitate de martor subiectiv al unei istorii pe care noi o studiem din cărţi şi arhive, dar pe care domnia sa a trăit-o pur şi simplu. De aceea, îmi permit să-i recomand domnului profesor acest articol – mai vechi şi devenit între timp clasic – al lui Pierre Bourdieu, un sociolog de stânga care, în consecinţă, ar trebui să nu-i stârnească suspiciuni:
Bourdieu, L’illusion biographique
Cred că acest articol e o lectură la capătul căreia domnul profesor ar putea să se împace cu subiectivitatea inerentă posturii din care scrie (aceea de martor al unei epoci istorice), să o înţeleagă şi, cu un efort care nu mă îndoiesc că îi este deja familiar, să încerce să se distanţeze de ea pentru a redeveni istoric profesionist.

În aceeaşi ordine de idei, îmi permit să îi reamintesc domnului profesor unul dintre postulatele pe care domnia sa ni le repeta la cursuri până la saţietate: ” să uităm ce spun ceilalţi, să mergem pur şi simplu la documente şi să le lăsăm să vorbească”.

Întâmplător, în anul 2008, într-o comunicare susţinută la Universitatea de Vest, exact asta am avut ocazia să fac: să citesc arhivele unui subiect încă neexplorat decât în amintirile sporadice ale celor care l-au trăit.  Analizam atunci contextul organizării Congresului Internaţional de Istorie de la Bucureşti pe baza documentelor din doua fonduri de arhivă: CC al PCR – Agitaţie şi Propagandă, respectiv, Societatea de Ştiinţe Istorice. Concluziile mele vi le împărtăşesc în continuare şi dumneavoastră (şi domnului profesor, implicit), cu scuzele de rigoare pentru că nu am avut răgazul să consemnez în note de subsol cotele exacte ale documentelor cercetate:

Comunicare_Timisoara, Word

Toate faptele înfăţişate aici au fost verificate în documente. Ceea ce rezultă din aceste fapte este însă departe de a confirma imaginea acreditată de domnul profesor Scurtu, aceea a unei „ample şi prestigioase manifestări ştiinţifice”, pe care regimul comunist o sprijinea dezinteresat, fără a interfera în vreun fel în discursul specialiştilor. Iar „libertatea de exprimare” despre care vorbeşte domnul profesor Scurtu apare, din perspectiva crudă a arhivei, doar ca proiectare nostalgică – total subiectivă şi, din păcate, falsă – a tinereţii sale pierdute. Tinereţea pierdută a unei generaţii de istorici care a dat – putem să o recunoaştem – şi profesionişti adevăraţi, şi cărţi bune, dar şi politruci, şi istoriografie de propagandă, în egală măsură. Ba chiar – paradoxal pentru cine nu a studiat în detaliu psihologia vremurilor – uneori chiar în aceeaşi persoană.

Acesta este adevărul arhivei, cu toate nuanţele lui. Nuanţe pe care, dacă noi nu ne-am priceput să le reflectăm îndeajuns în cele cincizeci de minute de emisiune, domnul profesor Scurtu a reuşit chiar mai puţin decât noi să le extragă din subiectivitatea amintirilor domniei sale.

Acei cititori/telespectatori care se îndoiesc de justeţea concluziilor mele, sau ale profesorului Scurtu, sau ale amândurora pot merge oricând la Sala de Studiu a Arhivelor Naţionale spre a citi ei înşişi respectivele documente. E o binefacere a democraţiei să poţi avea acces la surse – ba chiar şi la opinii – diferite. Pe vremea când colegii de generaţie ai domnului profesor Scurtu îndoctrinau – din convingere, sau din obligaţie, sau de frică, sau din oportunism, sau din nevoia de a supravieţui fizic ori social – studenţi/telespectatori, respectivii studenţi/telespectatori nu prea aveau acces la surse alternative, ca să confrunte versiunile poveştilor propagandistice despre trecut. Această alteritate în sfârşit posibilă este aceea care face şi controversele posibile, şi polemica domnului profesor Scurtu cu Controversele…, interesantă, chiar pasionantă pentru cititori/telespectatori. Această alteritate licită ne face tuturor viaţa suportabilă. Dea Domnul să nu aspirăm prea mult – şi prea mulţi – la a o reconverti în ilicită!

Personal îi mulţumesc domnului profesor Scurtu pentru articolul din Clipa. Fără să vrea şi fără să ştie, mi-a amintit de studiul meu mai vechi şi m-a motivat să transform sumarul expozeu din 2008 într-un viitor articol, cu note şi tot tacâmul. Promit să-l public cât mai curând, nu în Clipa, ci într-o revistă academică. Tot cu titlu personal, îl asigur pe domnul profesor Scurtu de disponibilitatea mea, ca istoric şi ca „moderatoare” ad-hoc, să iau în considerare toate punctele de vedere înainte de a-mi forma o opinie pe care să o transmit mai departe. De asemenea, îl asigur de indisponibilitatea mea de a înghiţi presupusa unicitate a vreunui punct de vedere şi de a refuza să văd şi cealaltă faţetă a lucrurilor.

Pentru că – oricât de mult ar complica asta viaţa istoricilor (şi pe a moderatorilor) – „adevărul” istoric e, pur şi simplu, suma tuturor adevărurilor indivizilor care au trăit evenimentele cu pricina. La care, pentru a face jocul şi mai palpitant, se adaugă suma adevărurilor celor care, în prezent, le privesc în oglinda mărturiilor rămase. Şi nu oricum, ci – de la Halbwachs citire – prin caleidoscopul sensibilităţilor prezentului 😉

Anunțuri
Comentarii
  1. T.B. spune:

    Mda! Ce sa zic!? Totusi, cam acidulat textul. („…pentru a redeveni istoric profesionist”.).

    • Intrebarea no.1 aici nu este cine cu cine e mai „acidulat”, ci, foarte direct, cine este mai aproape de adevar. Si da, exista o limita a subiectivitatii dincolo de care nu mai esti istoric, ci menestrel.

  2. mariusmioc spune:

    Ioan Scurtu – îl cunosc nu ca fost student ci ca cititor al unei părţi a scrierilor sale. L-am urmărit mai ales de cînd devenise director ştiinţific al Institutului Revoluţiei Române.
    Concluzie: domnul istoric obişnuieşte să scrie după ureche. Ar fi bun poate ca profesor de liceu, dar în nici un caz nu e model de urmat pentru cercetătorii din domeniul istoriei.
    http://mariusmioc.wordpress.com/2008/09/04/clio-1989-revista-de-nivel-academic/

  3. Radu A. spune:

    Jos basca, tovarăşă! pentru luarea de poziţie argumentată, pentru că e un nonsens să se vorbească de „libertatea de exprimare a istoricilor” din perioada comunistă!

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s