La Antipa

Posted: Octombrie 10, 2011 in Viata la Bucuresti
Etichete:

Ieri am fost la Antipa reloaded, pe post de baby-sitter la două ţâncomicine: un băieţel de opt ani şi bărbatul din dotare. Coada era ceva mai subţire acum, la aproape o lună de la deschidere: numai o oră de stat în ploaie. Iar ciocolata caldă de la MŢR, cel mai apropiat loc de refugiu, cât se poate de gustoasă 🙂

Când am pătruns, în sfârşit, în acest presupus sanctuar al tehnologiei moderne – atât cât a ajuns ea şi în România – orizontul nostru de aşteptare atinsese punctul maxim. Cel mic căuta deja Jurassic Park-ul, iar noi, aşa-zişii adulţi, căutam asemănările şi deosebirile cu Museum d’Histoire Naturelle din Paris, singurul de acest gen pe care îl vizitaserăm în ultimii ani, aşa, din curiozitate sportivă.

Trec peste amănuntul delicat că mi-am permis să confund un schelet de mamut cu unul de dinozaur – ceea ce mi-a adus două apostrofări prompte şi la obiect – şi mă îndrept direct spre miezul problemei. Mai întâi partea „tehnologică”: muzeul e mai degrabă sărac în posibilităţi de interacţiune cu copiii. Nişte monitoare touchscreen care te ajută să afli informaţii suplimentare – din păcate, prezentate total inatractiv – despre animalele din vitrine făceau deliciul puştimii, care se înghesuia să le atingă cu degeţelele şi se străduia să silabisească denumirile latineşti afişate cu acribie (de ce oare, cine o fi simţit nevoia să le ştie?). Monitoarele uriaşe, pe care se derulau imagini din adâncul oceanului sau doar din Câmpia Bărăganului, îţi furau ochii, dar erau mai tăcute decât peştii expuşi în vitrine. Niciun zgomot în acest muzeu, fapt remarcat – la capitolul neîmpliniri – şi de puştime, care tare şi-ar fi dorit să ştie ce sunete scot diversele tipuri de maimuţe, sau muflonii, sau cine ştie ce animăluţ simpatic din Noua Zeelandă. Pe mine m-au deranjat în mod deosebit plăcuţele din faţa dioramelor, pe care scria cât casa „vă rugăm să nu atingeţi exponatele!”, exact ca pe vremea copilăriei mele ceauşiste. Mi-am amintit cu nostalgie de Museum d’Histoire Naturelle şi de panourile electronice care invitau copiii să le atingă ca să vadă lucruri nostime şi interesante despre animalele expuse, să descopere detalii despre ecosistemele în care trăiau acestea şi chiar să joace diverse jocuri de perspicacitate.

Întâmplător, cu câteva zile înainte discutasem despre Muzeul Antipa cu un muzeograf profesionist. Mă mirasem foarte când mi-a zis „metaforic” că e mai degrabă un muzeu „interzis copiilor”. Acum, după ce l-am văzut, cred că am înţeles ce voia să zică.

Logica de vizitare seamănă oarecum cu aceea a Museum d’Histoire Naturelle, dar modurile de expunere – cu tot aportul computeristic – sunt în continuare prăfuite şi contrastează cu tehnologia nouă cam tot aşa cum contrastează dioramele viu colorate cu oboseala pe veci decolorată a animăluţelor împăiate de cine ştie când.

La ieşire, am căutat mai întâi magazinul de suveniruri. Pe care l-am găsit, dar nu prea bine aprovizionat. Cu chiu cu vai, am reuşit să ne consolăm de lipsa dinozaurilor din muzeu târguind la preţ accesibil o „ascuţitoare umblătoare”  în formă de dinozaur. Mai erau şi alţi dinozauri din plastic – toţi import Germania – la care copilimea normală se uita cu jind, dar ale căror preţuri n-au cum să dea ghes tăticilor şi mămicilor, decât dacă aceştia se numesc, eventual, Columbeanu. Nu am remarcat nicio carte şi nici măcar vreun catalog al muzeului. Doar nişte DVD-uri cu documentare de pe Discovery şi nişte (cred) tricouri  colorate, cu un fel de modele indiene, verzi pentru băieţei şi roşiatice pentru fetiţe.

Apropo de indieni, în ultima sală a muzeului erau expuse nişte manechine care înfăţişau, pe post de curiozităţi animaliere, câţiva băştinaşi din Australia, Noua Zeelandă, America de Nord, Polinezia şi or mai fi fost şi altele. Cam rasist, aş zice, în era post-Levy-Strauss şi pentru  gustul europeanului de secol XXI. Până şi copiii păreau uşor jenaţi, judecând după viteza tăcută cu care treceau prin faţa vitrinelor cu pricina. (Da’ hai să zicem că sunt eu pur şi simplu o încuiată, cu creierii goliţi de political correctness şi că această observaţie subiectivă nu merită băgată în seamă.)

La sfârşit de tot, am mai fi simţit nevoia să dezbatem despre ce am văzut în muzeu, aşezaţi confortabil undeva la căldură, cu un ceai şi prăjituri de ronţăit. Pentru asta, însă, noul Antipa nu a prevăzut vreo facilitate, aşa că a trebuit să ne întoarcem la Clubul Ţăranului de la MŢR, unde, din fericire, ciocolata caldă era la fel de gustoasă ca la sosire, iar clătitele, realmente remarcabile.

Una peste alta, ţâncomicinele mele cred că au avut ieri o zi bună: unul se va putea lăuda azi la şcoală cu o „ascuţitoare umblătoare”, iar celălalt, cu pozele de pe telefonul mobil. În drum spre casă, degeţelele lor încă mai băteau tactul de dublu click de pe touchscreen. Răutăcioasă cum sunt, mai că-mi stătea pe limbă să-i întreb vreo denumire latinească. Dar mă aveau la mână cu confuzia scheletelor,  aşa că am preferat să tac.

Anunțuri
Comentarii
  1. ciprian.nacu@brd.ro spune:

    probabil s’au grabit cu deschiderea, lacunele urmand a fi rezolvate in perioada care vine … se intampla si pe la case mai mari … avatarurile tranzitiei, deh! sa nu fim carcotasi … ce, nu stim cum vine treaba cu evolutia?! de la maimuta la om si retur?!?!

    despre denumirile latinesti ale diverselor „tipuri de maimute” as vrea sa stiu si eu, dar cum bietul Darwin s’a cam prapadit de multisor, fara sa ne lamureasca din ce maimuta s’a tras, prefer si io sa tac.

    sa privim totul din unghiul de perceptie creationist, vom avea mai multa intelegere pentru ceea ce consideram, privind evolutionist, ca fiind mai putin evoluat decat ceea ce cunoastem, fortuit, unii dintre noi …

    recunoastem, pe plan local, la SIBIU (in cadrul complexului Brukenthal) e un muzeu mai „evoluat” decat Antipa … dar la Sibiu a fost si prima farmacie de pe teritoriul Romaniei, asa ca inghitim si acest „hap” – si poate ne’om face bine!?
    sa fim optimisti!

    • N-am vazut muzeul de la Sibiu, dar promit sa ma duc sa-l vad cu proxima ocazie cand mai ajung in oras.
      Acuma, la mine carcoteala, cum ziceam, e genetica, asa ca trebuie luata cum grano salis. Culmea, am vazut si un grup de francezi (adulti) care erau foarte entuziasmati, eu n-am inteles de ce, dar poate au inteles ei. Si probabil ca da, anumite detalii n-au mai apucat sa le regleze, in graba de a deschide. Pana una-alta, vizitatorii curg, sa speram ca vor prinde din mers si curatorii ceea ce e de prins ca sa imbunatateasca situatia 🙂

  2. Asta cu carcoteala o fi gena din familie 😉

  3. deci nu sunt sunt singura careia nu i-a prea placut…si care nu a vazut nimic deosebit:)bun!

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s