Parisul în iarnă

Posted: Decembrie 1, 2011 in Viata la Bucuresti

După doi ani de absenţă – în care, cu surprindere, am constatat că-mi fusese dor de el – săptămâna trecută am putut, în sfârşit, să revăd Parisul. L-am regăsit comme d’habitude, locuit  de aerul acela de melancolică aşteptare pe care i-l ştiam la sfârşit de noiembrie.

Ocazia scurtei mele vizite m-a surprins până şi pe mine, recunosc. În urmă cu câteva luni, am primit o invitaţie de la Institut National du Patrimoine ca să…ţin o lecţie pentru studenţii lor. Acuma – ştiind eu ca acest INP este una dintre cele mai respectabile instituţii de profil din Europa şi că studenţii lor sunt, de fapt, tinerii care pregătesc concursul de intrare în elitista funcţie (publică) de conservator de patrimoniu – n-am prea înţeles de ce aveau nevoie de un „conferenţiar” din (tot mai) săracul spaţiu arhivistic românesc. Mi-am luat totuşi inima – şi tupeul de gărgăriţă – în dinţi şi m-am dus acolo să le ţin o savant-plicticoasă lecţie de teoria „valorificării arhivelor”. Culmea, a mers! Studenţii, politicoşi şi interesaţi, aveau chiar cunoştinţe de istorie a statelor est-europene – şi nu doar în ultimii 50 de ani. Aşa că mi-am sumeţit cât de convingător am putut peptul de „arhivistă europeancă” şi mi-am înghiţit pe ascuns curiozitatea provincială de a-i întreba direct la ce aveau nevoie de mine ca să le vorbesc studenţilor lor .

Odată datoria de „arhivistă europeancă” îndeplinită cu succes, am fugit să caut – şi am regăsit – acel Paris pe care deja, cu o nostalgie de care nu mă credeam în stare, îmi vine tot mai des să-l numesc „al studenţiei mele”. Parisul care m-a împăcat cu viaţa de citadină, într-un fel pe care Bucureştiul natal nu mi l-a revelat niciodată. Parisul care m-a învăţat să mă plimb pe străzi fără ţintă (şi să-mi placă), să mă uit la oamenii pe lângă care trec fără să mă simt o ţaţă curioasă, să fac lèche-vitrines fără senzaţia vinovată de timp pierdut, să adulmec  de departe oazele de linişte din mijlocul tumultului şi să le iau în stăpânire cu îndrăzneală. Parisul care m-a primit cu generozitate în librăriile lui paradisiace, care nu s-a sinchisit niciodată de lipsa mea de bani, dar nici de dorul meu de casă, Parisul frivol, cosmopolit, arogant uneori, infantil deseori în aroganţa lui. Parisul bărbaţilor efeminaţi cu care poţi flirta liniştită ştiind că nu vor trece niciodată dincolo de limita pe care le-o impui, al cucoanelor îmblănite care îţi spun „madame” şi îţi cer scuze când te stropesc în goana lor spre gura de metrou, al negrilor frumoşi şi mizantropi, al cântăreţilor de stradă care, oricât te-ar agasa la faţa locului, sunt de-ai tăi şi te simţi solidar cu ei. (Curios, cu aceia care cântă prin metroul de aici sau în tramvaiul 11 nu mă simt deloc solidară, ăsta e un sentiment pe care nu mi-l pot activa decât la Paris). Pe scurt, Parisul meu ştiut era tot acolo, iar asta m-a făcut să mă simt dintr-o dată ceva mai bine.

Mi-a fost teamă, înainte de a-l revedea, că prohodul euro i-ar fi putut micşora farmecul. Nici vorbă. Umanitatea pariziană are, în mod cert, o inapetenţă la apocalipse pe care noi, aici, la Bucureşti, nici măcar n-o putem înţelege. E greu să-ţi imaginezi de aici cum se poate ca, în plină criză economică, locuitorii unui mare oraş european să umple terasele slab încălzite ale cafenelelor de cartier, să facă uriaşe cozi la cinema, să vâneze reducerile prin magazine, să fotografieze entuziasmaţi vitrinele de la Galeries Lafayette, cu copiii agitându-se nerăbdători în cârca taţilor. Să regăseşti, altfel spus, atmosfera tipică a unui oraş în pregătiri de Crăciun, care se lasă cu voluptate în voia presentimentului vacanţei, al cadourilor din ciocolată, al luminilor colorate din vitrinele Bulevardului Haussman sau al celor albe şi elegante din snoaba Place Vendôme.

Pentru prima dată în viaţă, m-am simţit la Paris „acasă”, într-un fel în care, de vreo doi ani încoace, nu prea mă mai simt la Bucureşti. Acasă, adică într-un loc în care te simţi bine fără să faci nimic deosebit, pur şi simplu pentru că poţi trăi liniştit, pierdut în mulţimea unei umanităţi diversă, dar nu intolerantă, imperfectă, dar nu isterică, însingurată, dar nu sociopată.

Când am revenit la Bucureşti, cu tristeţea soldatului în termen întors dintr-o scurtă permisie, lehamitea apocalipsei autoprovocate mi s-a părut încă şi mai greu de suportat. Nicio grijă însă: după o săptămână, mi-am revenit. La timp ca să serbez 1 Decembrie.

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s