Când Isadora zbiera…

Posted: Februarie 10, 2012 in Viata la Bucuresti
Etichete:, , , ,

Poate că de vină e iarna asta intempestivă, prelungită peste limitele admise de bucureşteanul încălzit global. Poate că ea mă face să fiu ba melancolică, ba urâcioasă, să-mi pierd contactul cu mine, să recurg la paliative ca să mă regăsesc şi să mă enervez când paliativele nu mă ajută atât cât m-am aşteptat.

Sau poate că tocmai despre asta e vorba, despre aşteptare. Când te decizi să mergi la un spectacol de teatru, îţi construieşti dinainte un întreg orizont de aşteptare. Te aştepţi să vezi un anume fel de spectacol, să intri într-o anume stare de spirit, să savurezi un anume fel de interpretare.

Şi, dacă se întâmplă să fii surprins, atunci se poate să îţi placă – uneori chiar să îţi producă o revelaţie – dar se poate şi să te dezamăgească, iar atunci te simţi cumva trădat, „dezvrăjit”.

Pe scurt, aseară am ieşit (temporar) din hibernare ca să mă duc la premiera – cred că era premiera – ultimului spectacol al lui Răzvan Mazilu de la Odeon, o piesă de Martin Sherman, „Când Isadora dansa”.

Trebuie să spun din capul locului că, de la Portretul lui Dorian Gray încoace, sunt o mare admiratoare  – şi o spectatoare constantă – a lui Răzvan Mazilu. I-am fost recunoscătoare că, adusă la spectacol de numele lui, am descoperit-o pe Monica Petrică în Un tango mas (magnifică, nu am reţineri în a o spune) şi chiar pe CRBL în Block Bach (cine ar fi crezut că dolofanul CRBL poate să danseze atât de bine?). Aşa că, de la Dorian Gray încoace, cum regizează Mazilu ceva nou la Odeon, cum dau ţignalul la bărbatul din dotare ca să declanşeze lupta pentru bilete. Şi de obicei nu regret. Numai că, aseară…

Nu, n-a fost chiar o „dezvrăjire”, pentru că nu am prea reuşit să mă simt vrăjită. Subiectul piesei e unul promiţător: o zi din turmentata căsnicie a Isadorei Duncan cu Serghei Esenin. Două suflete suferinde care se intersectează pentru scurtă vreme, au iluzia de-o clipă că se înţeleg dincolo de barierele limbii, colindă lumea împreună fără a-şi găsi fericirea, apoi se duc să moară separat, fiecare după destinul lui. Două genii neînţelese, dacă mi se îngăduie păcatul minor al locurilor comune. Piesa vorbeşte despre zbaterea Isadorei de a-l readuce pe Esenin la Moscova, singurul loc din lume în care putea fi el însuşi.

Textul lui Sherman nu e rău deloc. Pe mine una m-a cucerit, ce-i drept, din motive strict subiective: pentru că o pune pe suava Isadora – cel puţin aşa mi-o imaginam eu până acum – să spună „fuck” şi „shit” la momentele cele mai tragi-comice ale piesei. Cred că am mai vorbit pe undeva, pe aici (apropo de The King’s Speech) despre ce cred eu a fi virtuţile pozitive ale lui „fuck” şi „shit”, două cuvinte magice cu ajutorul cărora sufletele fragile îşi eliberează energiile creatoare bine ascunse în propria fragilitate. Atâta doar că, pentru a funcţiona, cele două cuvinte magice trebuie rostite într-un anumit fel: cu graţia şi hotărârea omului care atunci le descoperă şi, iată, îşi dă seama cât de bine e să le foloseşti. În niciun caz însă cu falsa ingenuitate a divei cabotine, aşa cum, din păcate, o face Maia Morgenstern.

Ei, şi iată că, după un lung ocol meditativ (să zic? să nu zic?) ajung şi la Maia Morgenstern. Nu ştiu ce vor spune alţii (mă grăbesc să scriu înainte de a citi orice fel de cronică, dacă se va dovedi că sunt în contra curentului, aşa să fie, nu mă interesează criticile „de specialitate”, ci feeling-ul pe care ar trebui să mi-l transmită un spectacol de teatru), dar pentru mine, Maia Morgenstern în rolul Isadorei Duncan a fost o mare dezamăgire. Nu daţi cu pietre, nu mă veţi face să mă răzgândesc, asta n-a reuşit nici măcar o dispută conjugală. Pur şi simplu, aşa am simţit eu: că aceea nu era Isadora, că Isadora nu putea şi nu şi-ar fi dorit să fie aşa, că o dansatoare de geniu, obsedată de armonia dintre corpul uman şi muzica naturii nu poate, nici măcar la bătrâneţe sau disperare, să scoată acele sunete feroce, disonante, de animal înjunghiat care agonizează spasmodic (vezi scena cu „Cântecul căţelei”). Şi cred în continuare că acea scenă, cea mai dramatică din tot spectacolul, merita jucată, pur şi simplu, cu subtilitate şi discreţie, fără alte farafastâcuri cabotine. Aşa cum cred că era absolut inutil ca Isadora să-şi pleznească vulgar bucile ca să ne explice că se simte grasă. Iar atunci când Isadora îşi consiliază discipolii să îşi împreuneze mâinile la piept pentru a-şi asculta sufletul, parcă ţi-ai dori să o facă în şoaptă, iar nu răstit.

La (aproape) antipodul Maiei Morgenstern a fost tânărul ei partener din rolul lui Esenin, Mihai Smarandache. Deşi are o partitură ingrată – toate replicile lui sunt în limba rusă, ba, în plus, în „economia” textului şi, poate, şi a regiei, din melancolicul Esenin nu a mai rămas altceva decât o brută alcoolizată, obsedată sexual – Mihai Smarandache o duce până la capăt cu toată măiestria. Fără disonanţe, fără cabotinisme de prisos, elegant în ciuda rolului şi foarte natural în postura de „bun sălbatic” însingurat printre occidentalii fiţoşi. Nu poţi decât să-ţi scoţi pălăria în faţa prestaţiei lui, deşi, ca iubitor de Esenin, tot îţi vine să îi arzi vreo doi dupaci morgensternieni autorului pentru ce a făcut din personaj.

Deşi nu se numără neapărat printre actriţele mele favorite, aseară am admirat-o pe Rodica Mandache în rolul Mary Desti, prietena Isadorei şi capul limpede al amorului Isadora- Esenin.  Simplitatea, naturaleţea, vivacitatea bine temperată cu care trece de la un registru la altul, de la burgheza mărginită la femeia pentru care prietenia şi simţul frumosului sunt mai importante decât prejudecăţile ei mărunte – iată câteva lecţii de actorie pe care i le-ar putea da şi Maiei Morgenstern. Cum să fii diafană într-un rol de găină bătrână e probabil unul dintre cele mai mari secrete al artei teatrale, unul pe care Rodica Mandache l-a revelat aseară în faţa unei săli pline, fără să pară măcar că se osteneşte prea mult. Eu am rămas fermecată de fineţea aceasta, fără exagerare.

Actriţa mea favorită a fost însă interpreta secretarei Miss Belzer, Oana Ştefănescu. O doamnă între două vârste, „rusoaică albă”  exilată, timidă şi încorsetată în convenţiile sociale, dar pe care arta adevărată o face să plângă. Personajul e jucat perfect şi cu un simţ remarcabil al nuanţelor. Să ştii să îţi ghidezi spectatorul de la o stare de spirit la alta, fără stridenţe şi fără să îi răneşti inutil urechea internă – ăsta cred că e cel de-al doilea mare secret al artei teatrale.

Monica Petrică, cu o partitură substanţial redusă de această dată, a reuşit abia la dansul final să se apropie de nivelul prestaţiei care m-a făcut să o admir în Un tango mas. Poate că acela a fost felul ei de a arăta că urletele rostogolite profund, din gâtlej, de „cealaltă Isadoră” disturbă serios „spiritul Isadorei”. Ca şi pe al tuturor celorlalţi, de altfel.

Şi o vorbă despre regie. În ciuda iritării provocată de expunerea directă la zgomotoasa Isadora, Răzvan Mazilu nu m-a dezamăgit, la drept vorbind, nici de data aceasta. Modul în care punctează momentele dramatice folosind dansul, micile sugestii muzicale introduse la timpul potrivit (mai puţin opţiunea kitschoasă pentru faimoasele acorduri din Simfonia a cincea a lui Beethoven), scena bătăii cu frişcă şi mai ales scena finală a piesei, când Isadora e strivită sugestiv de masivul Esenin care îi şopteşte dostoievskian „Prosti menia”, m-au făcut să nu regret prea tare, la urma urmei, că mi-am părăsit bîrlogul la vreme de iarnă.  Cel mai probabil voi rămâne o spectatoare fidelă a lui Răzvan Mazilu, deşi nu cred că are vreo şansă să o convingă pe Maia Morgenstern să nu mai ţipe. Măcar atât, dacă să se pleznească peste părţile moi nu se poate abţine.

În drum spre casă, patinând încrâncenaţi în căutarea unui taxi, m-am disputat acerb cu jumătatea mea masculină, care suţine până în ziua de azi că lui personal, Maia Morgenstern i-a plăcut chiar foarte mult. Mă rog, chestie de ureche internă. În cele din urmă, ne-am împăcat lăcrămos, parţial de ger, parţial de bucurie pentru că găsisem, în sfârşit, un taxi, dar mai ales pentru că am văzut luna şi ne-am amintit amândoi de căţeaua lui Esenin.

Anunțuri
Comentarii
  1. T.B. spune:

    Citit cu multa placere si interes. Sa mai abordezi genul.
    Despre Maia, niciodata nu mi-a placut ca actrita.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s