Oameni și zei

Posted: Iulie 10, 2012 in comunism
Etichete:, , ,

Căutând explicații pentru o lectură franțuzească perplexantă (poate voi scrie și despre ea aici, dacă reușesc să-mi depășesc perplexitatea), am dat peste o carte fascinantă. Aparent, e doar o antologie de texte scrise de intelectuali care au fost comuniști – cu carnet sau fără – și care, la începutul anilor ’50, înțeleseseră deja că opțiunea lor pentru comunism nu era tocmai morală. De fapt, departe de a fi doar un document de propagandă tipic pentru Războiul Rece, cartea editată de Richard Crossman reprezintă mult mai mult de atât: e o traversare aventuroasă – și prin multe locuri, melancolică – a deșertului înflorit pe care îl reprezintă natura umană. N-aș vrea să anticipez, dar nu mă pot abține să nu enunț de la început concluzia (ușor mizantroapă, așa cum sunt multe dintre pasajele cărții) că politica – și istoria – îi trădează nemilos mai ales pe cei altruiști.

Sunt șase texte, introspecții în propriile convingeri politice, produse special pentru a fi reunite în carte de șase intelectuali ex-comuniști: Arthur Koestler, Ignazio Silone, Richard Wright, André Gide, Louis Fisher, Stephen Spender. Unii dintre ei preferă – poate din pudoare – să nu treacă de suprafața lucrurilor. Alții însă nu se dau în lături de la o autoanaliză revelatoare pentru întreaga specie a intelectualului idealist. Recomand în mod deosebit textele lui Koestler și Spender, care practică genul cu delicatețe față de specia umană și aproape fără menajamente față de propriul ego.

Sunt câteva aspecte care revin în mai toate aceste „confesiuni”:

– Mai întâi, într-un chip care frapează la prima vedere, aproape toți autorii vorbesc despre descoperirea comunismului ca despre o „revelație” și despre aderarea la partidul comunist ca despre o „stare de grație”. Cuvintele sunt folosite ca atare în text, fără nicio intenție de „ghilimerizare”. Așa e explicat și compromisul – care, în ciuda unui clișeu bine înrădăcinat, nu pare să fie, cel puțin pentru cei despre care e vorba în această carte, produsul ignoranței – cu părțile întunecate ale realității sovietice (Gulag, procesele-spectacol, teroarea stalinistă în ansamblul ei): omul convertit își predă raționalitatea în mâinile „zeității” pe care o creditează cu o înțelepciune transcendentă puterii umane de înțelegere. Dacă zeul comite acte monstruoase, pe care omul le percepe ca revoltătoare, atunci înseamnă, nu că zeul greșește, ci doar că rațiunea lui superioară nu poate fi înțeleasă de om. Nu întâmplător, cei care își mărturisesc „predarea” în mâinile unei forțe presupus superioare, vorbesc cu nostalgie despre confortul stării lor de iresponsabilitate. Nu trebuie să fi fost comunist, e destul să fii om ca să înțelegi cât de plăcut e să îți abandonezi voința – și angoasele implicite – în mâna cuiva pe care îl presupui mai puternic și mai înțelept decât ai putea fi tu însuți.

– A doua trăsătură comună e prezența revoltei sociale, complicată la unii dintre acești intelectuali cu un sentiment de vinovăție greu de depășit. Revolta în fața cruzimii lumii capitaliste, a dezumanizării omului prin sărăcie, a constatării că o mare masă de oameni suferă pentru prosperitatea unei mici categorii de câștigători. Iarăși, nu trebuie să fii – sau să fi fost – comunist (sau intelectual) ca să empatizezi cu această revoltă. E suficient să fii om și să nu fii excesiv dominat de propriul ego. Totuși, dacă ești intelectual și ai pretenții la tine, când constați nedreptatea capitalismului și continui să îți iubești semenii, e firesc să cauți o soluție, dacă nu de eradicare, măcar de ameliorare a inechității. Comunismul părea să ofere mai mult decât o soluție, pentru că el promitea însăși mântuirea. Cât de realistă poate fi o astfel de mântuire – cât de la îndemâna omului e ideea de mântuire în general – asta e o întrebare mult prea complicată ca să ți-o pui în prima fază a oricărei convertiri la orice crez.

– Foloseam mai sus cuvântul „vinovăție”. E important de explicat contextul acestei vinovății, pentru că el dă cel mai mult de gândit. Unele dintre vocile acestei cărți sunt cele ale unor intelectuali care, din perspectiva biografiei personale, ar fi putut foarte bine să treacă pe lângă sărăcimea acestei lumi fără să o remarce. O remarcă totuși și chiar ajung să sufere pentru ea. Ceea ce îi conduce spre comunism e, deloc neglijabil, impulsul altruist de a face bine umanității dezmoștenite. Și propriul complex de a putea trăi fericiți într-o lume în care nefericirea e majoritară.

– Ar mai fi și mirajul viitorului. Tuturor acestor oameni li se pare – cel puțin până la un punct – normal ca specia umană să își sacrifice prezentul pentru un ipotetic viitor fericit. Și pentru că viitorul e cea mai rezistentă dintre iluzii, faptul că el întârzie să devină prezent poate avea, în mod paradoxal, un efect oarecum reconfortant. Creștinii practicanți presupun că înțeleg asta mai bine decât mine.

– În fine, drumul spre „dezvrăjire” pare să fi fost cam același pentru toți: descoperirea unui univers artificial, în care, nu doar rațiunea omenească, ci și sensul cuvintelor e abolit după voința de nepătruns a „zeului”, descoperirea unei umanități convertite care păstrează în esența ei toate defectele restului umanității și încă ceva în plus: fanatismul atotscuzabil. Descoperirea că, în fond, „zeul” nu e decât un om care, în strădania lui sterilă de a-și depăși condiția, negându-și-o, nu face decât să-și irosească bruma de șanse la mântuire.

E greu, după ce ai citit cele șase texte, să negi utilitatea parcursului inițiatic al autorilor lor. Deși – așa cum ne-o arată fiecare dintre aceste experiențe individuale și experiențele multor altora, mai puțin dotați pentru stilul confesiv – e greu să crezi în validitatea unor concluzii dacă ele nu decurg din experiența personală, niște concluzii tot ți se impun:

– Poți, spre exemplu, să înțelegi că logica răului mai mic nu prea funcționează. Răul e rău, indiferent de măștile pe care le poartă, iar definiția răului n-ar trebui să fie o chestiune de nuanță. În orice caz, odată ce răul mai mic l-a învins pe cel considerat mai mare, răul mai mic devine pur și simplu răul mare.

– Sau poți să înțelegi că abandonul voinței – și fragilei rațiuni – umane în mâinile unei forțe presupus imanente nu e deloc garanția că vei ajunge la scopul dorit. Lupta  cu limitele propriei specii e cât se poate de personală și, ca atare, cât se poate de individualistă. Iar  „uzul rațiunii” individuale nu e un lux burghez, ci o armă necesară împotriva imperfecțiunii lumii oamenilor. Delegarea angoasei individului către o presupusă entitate colectivă, pe care o crede dispusă să lupte cu limitele speciei și în numele său, e doar o altă formă de lașitate. Citindu-i pe acești intelectuali, încep să cred că o dictatură, a proletariatului sau a oricui altcuiva, e de fapt suma – și expresia – individualităților abandonate, adică a lașităților confortabile.

-Ar mai fi și chestiunea asta spinoasă a viitorului ca Fata Morgana. Dar ea ar trebui să fie ușor de depășit pentru oricine înțelege că viitorul nu e suspendat undeva în aerul Pământului, ci e doar funcție a prezentului cu care croșetăm.

– În sfârșit, pentru că în carte se vorbește ciudat de mult despre credință și despre „divinitate”, nu mă pot împiedica să nu constat că miezul ei confesiv îmi confirmă o bănuială mai veche. O formulez aici, în toată brutalitatea sa: zeii nu există. Sau, mai precis, nu există în afara universului nostru uman. Zeii noștri nu pot trăi decât prin delegație, dacă noi decidem, dintr-un motiv sau altul, să le delegăm angoasele noastre, să credem că voința lor le poate depăși mai bine decât voința noastră. Din fericire, omul e o specie greu de ucis. Din nefericire, îi place teribil să se autoiluzioneze.

Pentru ironica lor actualitate în spațiul intelectual al României de azi, simt nevoia să transcriu aici două pasaje din textul lui Stephen Spender.

Primul : Dacă politicienii nu pot constitui o tabără onestă și sinceră, atunci intelectualii trebuie să-i sprijine pe cei mai puțin necinstiți, ajutându-i, dar totodată criticându-i și dându-le în vileag metodele bazate pe violență și minciună.

Al doilea: Interesele celor foarte puțini cărora le pasă de libertate trebuie să coincidă cu interesele celor mulți care au nevoie de pâine; altfel, libertatea este pierdută.

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s