La Peleș, după Klimt

Posted: Octombrie 8, 2012 in In contra locurilor comune
Etichete:, ,

Ca multor altora (presupun 🙂 ), mi se întâmplă și mie să am o serie de damblale, mai mult sau mai puțin costisitoare. Una dintre ele – probabil cea mai nevinovată – este aceea că, pe unde prind o expoziție mai acătări, nu-mi găsesc liniștea până nu o vizitez. Cât pricep, pricep, cât nu, Dumnezeu cu mila. Așa se face că, în dimineața în care negresa Soraya devenea mama eroină a nu mai puțin de cinci mieunători, am părăsit-o în plină acțiune, ca o bunică denaturată ce mă aflu, ca să dau fuga la Sinaia. Voiam să văd expoziția Klimt de la Peleș, cu riscul chiar de a rămâne blocată undeva în traficul infernal, de week-end.

Expoziția a avut parte de destulă publicitate, cu opinii favorabile din multe părți, așa că, dacă ar fi fost doar ca să multiplic corul lăudătorilor, pesemne nici nu m-aș mai fi ostenit să scriu aici. Ei bine, nu asta intenționez să fac. Chiar dacă lucrurile au mers mai degrabă bine pentru mine – în sensul că am prins o zi cu soare, traficul de vineri dimineața era fluid, iar cafeneaua de la Peleș e un loc absolut fermecător, unde găsești niște prăjituri admirabile – expoziția în sine a fost mai degrabă o dezamăgire. De fapt, nici măcar „mai degrabă”, ci pur și simplu o dezamăgire. Un iz de românitate (în sensul negativ al cuvântului) într-o atmosferă curat nemțească, cam ca fumul de mititei la Oktoberfest-ul bucureștean.

Mai întâi și întâi, nu mică ne-a fost surpriza când, urmând noi conștiincios marcajele către intrarea – cam lăturalnică – la mult trâmbițata expoziție, am nimerit peste o ușă încuiată. Nu ne-am explicat prea bine de ce era încuiată, dar fiindcă veniserăm tocmai de la București special ca să vedem operele cu care frații Klimt ilustrară Peleșul, nu aveam de gând să ne lăsăm intimidați așa ușor. Am sunat la ușa încuiată, mai întâi timid. Am așteptat vreo câteva minute fără să ne deschidă nimeni. Am crezut că am greșit intrarea, așa că am mai făcut un ocol al castelului, în căutarea ușii corecte. Doamna de la magazinul de suveniruri ne-a asigurat însă că nu greșiserăm, intrarea la expoziție era chiar acolo unde se afla ușa încuiată. Am revenit. Între timp se mai adunaseră vreo zece vizitatori, majoritatea străini. Au sunat și ei, am sunat și noi, în cele din urmă ne-am proptit cu toții în sonerie și n-am mai slăbit-o până când o doamnă în uniformă de bodyguard, din spatele căreia se ițeau încă vreo două persoane, tot în uniformă de bodyguard, a catadicsit să ne deschidă. Am intrat, dar nu chiar toți odată (între timp, numărul doritorilor deja se dublase, așa că jumătate din efectivele proptite în sonerie au trebuit să-și amâne așteptările pentru următoare rundă de sunat). Ușa a fost încuiată la loc în urma noastră, de parcă cei rămași la poartă erau bănuiți că fac parte din triburile mongole și că ne vor ocupa prin forță pe noi, cei pătrunși în sfârșit în castel. Între timp, ușa mare, cea prin care pătrundeau vizitatorii pentru turul uzual, era totuși larg deschisă. Oricum, la drept vorbind, cei de afară arătau mai degrabă a oameni pașnici și zâmbitori, fericiți că se pot bucura de o zi însorită în parcul Peleșului. Nu știu dacă ar mai fi fost la fel de zâmbitori într-o zi friguroasă, dar asta, la urma urmei, nu e treaba mea, ci a bodygărzilor cu pricina.

Am pătruns așadar cu greu în mult lăudata expoziție și, dintr-o privire, am înțeles de ce jumătate dintre noi fuseseră lăsați  (ne)politicos pe afară. E un spațiu mic, poate cu aer intim pentru cine caută intimitatea, dar totuși prea mic pentru un subiect atât de mare. Trei cămăruțe – de fapt, cotloane – ale castelului în care sunt însăilate, într-o expunere școlăresc-superficială operele pe care regele Carol I le-a comandat Kunstlerkompanie, atelierul de pictură în care Gustav Klimt și fratele lui Ernst și-au început ucenicia artistică.

Ceea ce se expune este, fără îndoială interesant. Pentru cunoscătorii operei lui Klimt, pentru că le permite să înțeleagă o primă etapă din evoluția artistului. Pentru noi, prostimea, pentru că – vorba unui post tv – ne gândim că, după ce a pictat Peleșul, Gustav a ajuns celebru, iar tablourile lui se vând acum cu o căruță de bani. În fine, fiecare după posibilități are câte ceva de văzut în mica expoziție. Păcat doar că aceia care au conceput-o – și care au avut din start o misiune destul de ingrată, dat fiind că singurele opere care nu sunt copii ale altor opere sunt frescele din sala de teatru și de pe plafonul scării de onoare a palatului, așadar imposibil de expus ca atare  în original – au recurs la o modalitate școlărească de expunere: ditamai textele didactice imprimate cu scris mare și afișate așa, sub plastic, la intrarea în fiecare din cele trei săli (m-am uitat în jur; prea puțini vizitatori se osteneau să le citească, luptând cu plictiseala, restul au preferat să le neglijeze magistral), etichete ca de caiet de școală lângă fiecare piesă expusă, fără contextualizare, fără niciun „lipici” pentru profani, fără ca măcar să se explice undeva că picturile originale din cele două spații ale castelului au fost imprimate pe pânză pentru a putea fi expuse, deoarece originalele erau, firește, de nedesprins de pe pereți. Probabil cei mai mulți au plecat de acolo fără să înțeleagă mare lucru din ceea ce au văzut. Nici măcar că, dacă vor să vadă și originalele, pot merge la intrarea din față și, contra unui preț mai piperat, să viziteze castelul.

Pe scurt, expoziția n-are niciun zvâc, niciun „vino-ncoa”, nicio viziune muzeografică sau cum s-o numi. Una peste alta, sunatul la ușă până îți deschide careva durează ceva mai mult decât vizita propriu-zisă. Noroc cu catalogul destul de ieftin și frumos imprimat pe care, de altfel, dacă îl cumperi, nici nu mai ai de ce să treci pe la expoziție. Și cu prețul de intrare (6 lei!) care nu te motivează neapărat să faci fasoane fiindcă ești ținut la ușă.

În rest, a fost simpatic. Dacă mai prindeți vreo zi cu soare în toamna asta, merită să dați o fugă până la Sinaia, să mâncați o prăjitură pe terasa cu vedere la castel, să vizitați castelul (în caz că nu ați făcut-o până acum), apoi să cumpărați catalogul expoziției Klimt & Kunstlerkompanie, să vă așezați pe o bancă în parc și să-l răsfoiți în tihnă. La întoarcere, nu uitați să publicați pe undeva o cronică entuziastă a expoziției, pentru uzul snobilor profesioniști.

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s